Unui om pe care il iubeam candva ii placea pepenele galben. Mancam aproape zilnic, cat era vara de lunga. Dupa ce n-a mai fost el, parca nici vara n-a mai fost vara. De atunci nu am mai putut manca niciodata pepene.
Ador marea mai mult ca orice dar pentru ca multa vreme valurile erau doar despre promisiuni, nu am vrut sa o mai vad.
Nu am stat niciodata pe o plaja singura. Ideea de a merge doar eu undeva ma bloca pur si simplu. Pana azi.
Azi sunt numai eu cu mine pe o plaja din Sanremo. Am o mare nesfarsita in fata pe care nu am mai vazut-o niciodata cu ochii de acum. Sunetul zgomotos pe care il lasa pescarusii in urma lor nu e despre dragoste, nu e despre sfarsituri, poate nici despre inceputuri. E despre ceva ce a fost acolo mereu. Ce a asteptat sa-l vad, sa-l aud, sa-l recunosc. E despre puterea de a te vindeca singur. De a nu iti pune niciun pansament, de a nu iti coase nicio rana. Despre a te incapatana sa privesti in sus chiar daca cerul pare sa te inghita.
Mi-a trebuit o viata sa ajung aici. Sa nu simt frica. Sa nu am regrete. Sa nu ma intreb de ce. Sa nu urasc. Sa doara dar sa fie suportabil. Sa nu astept pe nimeni. Sa nu caut. Sa nu chem. Sa fiu si atat. Sa fiu. Sa imi fie de ajuns.
Daca nu m-as fi cautat, nu m-as fi gasit, probabil, niciodata. Poate nu e cea mai frumoasa vacanta pe care am avut-o vreodata. Si nu e, categoric. Poate nu voi ceda "presiunilor" prietenilor de a ma indragosti de un italian, poate ca fructele de mare nu au acelasi gust daca nu le mananci in doi, poate ca-mi va lua mult timp sa merg iar singura undeva, dar azi, pentru o zi, am fost libera.
Eu si pescarusii de deasupra mea.
Eu si marea in care apune acum tot cerul. Si toata viata mea de dinainte.
Iar de maine...De maine voi reincepe sa mananc pepene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu