#14

Pentru foarte multi ani septembrie a fost cea mai trista luna. Toamna a fost mereu despre despartiri, despre rupturi definitive, despre vise ingropate, despre ochi in care nu te mai poti oglindi niciodata. Despre o mana de care nu ma mai pot agata oricat de mult mi-as dori. Despre copilarie si lipsa Lui. Despre adolescenta si lipsa Lui. Despre maturitate si lipsa Lui. Despre lasatul in urma a unei vieti. Despre inceputul alteia. Despre bagaje si vise. Despre pierderea lor. Despre variabile. Despre constante. Despre oameni noi. Despre oameni vechi. Despre pasageri si despre straini. Despre rani si despre cicatrici.

De ceva vreme am scos din ea toate lucrurile ce dor cumplit si am transformat-o intr-o luna de suflet, de poezie, de dor nemarginit ce te invata sa nu te doara, ci sa te inalte. Nu mai e despre lipsa unui om ci despre prezenta unui inger. Iar ingerii, stim bine, sunt acolo mereu. O data veniti, nu mai pleaca niciodata. Nu mai e despre ploaie si sfarsit de vara, ci despre cer senin si soare ce apune mai devreme. Nu mai e despre lacrimi ce ard, ci despre unele ce spala, ce curata, ce lasa mai limpede in urma lor. E despre ochi ce au invatat sa priveasca spre cer cu incredere ca, cumva, candva, va fi bine.

Septembrie e despre Tine. Despre trandafiri albi. Despre nori albi pe un cer senin. Despre flacari de lumanari albe ce merg pana in inaltimi. 7 septembrie e despre un Tata ce n-a plecat niciodata de langa copiii lui. I-a tinut de mana in toti anii astia. Iar ei au simtit. Tinutul asta de mana a fost unul din motivele pentru care ei sunt azi cine sunt.

Oriunde ai fi, sper ca-i senin acolo la Tine!

#stillholdinghandsfor14years