A fost o zi plina de ups and downs. O zi nebuna. O zi ca multe altele. Plina de cifre, de mailuri, de calcule. De obiective fixate, depasite. De cautat solutii pentru te miri ce lucruri lumesti.
Eram la locul de joaca cu telefonul in mana si-l butonam chiar daca orele de job mi-ar fi zis ca e cazul sa nu o mai fac. Nu stiu daca azi a fost vara sau toamna, nu am apucat bine sa simt. Apoi a aparut ea. O fata blonda cu ochelari. De vreo 8-9 ani. De o veselie pe care nu am mai intalnit-o de tare multa vreme la un copil. S-a uitat la mine si m-a intrebat ce fac. I-as fi raspuns ca as vrea o pauza. Lunga. Cam de la tot. Ca e greu uneori sa fii om mare. Ca obosesti. Ca vrei, uneori, sa renunti. Sa existe si optiunea asta. Ca...multe. Apoi s-a intors cu spatele spre mine. Si pentru o clipa mi s-a oprit rasuflarea. Avea o manuta amputata. Copilul asta plin de viata si de energie, in ciuda unui handicap care pe orice adult l-ar fi blocat, care mie mi-a frant inima, mi-a dat, in cazul in care mai aveam nevoie, o lectie de viata. Si putere sa merg mai departe. Daca ea nu renunta, eu cum as putea?
Cicatricile unora sunt lianele de care se agata altii pentru a continua. Iti multumesc, Alexandra. Nu voi mai uita ce mi-ai amintit azi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu