M21

Masina mea e de 50 de zile in service. Au fost 50 de zile pline cu atat de multi oameni, zile ce mi-au amintit de cat de diferiti suntem, de cat de rai, buni, tristi, superficiali, etc. Mi-au ramas in minte 3 intamplari din sutele de autobuze pe care le-am schimbat. O fata care a plans tot drumul cu telefonul la ureche, spunea doar "nu stiu, nu cred". Cand am coborat a coborat si ea si, pentru ca nu mai era nevoie sa se abtina, a izbucnit in hohote. Doamne, cat imi venea sa o iau de mana, sa o las sa planga dar sa o tin, pur si simplu si sa ii spun ca toate trec, c-am plans si eu pe strada, si altii, ca trece...
Apoi am stat intr-o statie cu o femeie care avea grija de o fetita foarte dragalasa cu sindromul Down. Absolut nimic din ce facea copilul nu o multumea. "Esti rea, esti foarte rea si nu te mai scot din casa pentru ca nu meriti." Fetita statea pe banca si manca o napolitana. Erau 40 grade si se topise glazura, murdarind-o. Atat. Nu zicea nimic. S-a uitat o fractiune de secunda la mine dar ochii ei ma bantuie de atunci. Urlau a neputinta. A tristete. A condamnare. A vise si aripi frante. A soarta scrisa si hotarata prea repede. A urcat plangand in autobuzul ce o ducea intr-o casa ce nu va fi nicicand "acasa", facandu-i cu mana unui alt baietel, bolnav si el...
A treia e... altfel. Pentru ca merg aproape in fiecare dimineata cu acelasi autobuz, oamenii sunt cam aceeasi. Am urcat si am mers la geam. In timp ce imi scoteam castile din geanta, aud: "ieri te-am ratat, defapt, tu ne-ai ratat". Ma uit la baiatul din fata mea usor confuza. Imi zambeste. Ii spun ca nu inteleg. El continua sa zambeasca. "Ieri...Nu erai in statie cand a oprit M21." Am inlemnit. Apoi am inteles. Mi-am dat seama ca il stiam si eu din toate diminetile in care prind autobuzul de la si 20. Dar ca nu i-am acordat niciodata importanta.
Oamenii te vad. Uneori, cand te astepti mai putin.
In teorie, maine imi e gata masina. Daca nu prind dimineata autobuzul de si 20, baiatul din M21 nu ma va mai vedea niciodata. Privirea fetitei unsa cu glazura de ciocolata mi se va sterge din retina. Fata ce plangea in hohote sigur si-a revenit. Poate ca asta e mersul firesc al lucrurilor. Poate ca totusi, independent de noi, viata isi continua cursul. Poate asa si trebuie.

Silence

La un moment dat trebuie să te opreşti. Nu poţi fugi la nesfârşit. E prea târziu să schimbi drumul pe care eşti, asta, în cazul în care mai există vreunul. Ştii şi îţi e frică că în secunda în care te-ai oprit se face linişte. Că dau năvală întrebările şi, mai grav, răspunsurile. Că întrebările dor şi răspunsurile ard fără să le poţi stinge înainte să se facă scrum. Toată viaţa ai fost o pasăre Phoenix. Sau un Sisif. Nu ţi-e clar nici ţie. Ştii doar că nu mai vrei. Că vrei să rămâi doar tu, să treci ca o adiere de parfum, sa te risipească vântul, să te ducă departe, să rămâi pe buze precum vata pe băţ mâncată vara în parc, precum mirosul frigului din prima dimineaţă de iarnă, precum o dorință de la prima stea căzătoare văzută împreună, precum o himeră.

Au trecut sute de dimineţi şi sute de nopţi cu mii de stele numărate în ele. Au trecut toate anotimpurile şi toate zilele ce ar mai fi putut schimba ceva. S-au închis toate uşile. S-a deschis uneori câte o fereastră ce însă nu a dus nicăieri, soarele a intrat prin ea dar n-a ştiut, sau n-a vrut, să rămână.
O vreme ai făcut totul ca la carte. Apoi ai încălcat toate legile. Ca să uiţi ai mers pe toate potecile ce duc spre uitare. Ai scris si rescris reguli. Te-ai ghidat după ele cu sfinţenie. Nu ai vorbit nimic-nimic cu tine luni întregi. Apoi ai fugit de toţi şi ai rămas doar tu. Ai fost cu un montagne russe în tot timpul ăsta. Oare ei nu ştiu că ţie îţi e frică de trenuleţele alea chinuitoare? Că seva ce-ţi trece prin vene nu mai e de mult numită adrenalină? Oare ar putea face pământul să nu se mai învârtă fix pentru acea clipă de care ai nevoie să cobori?

Nu vrei să câștigi războiul ăsta în care eşti scoasă mereu în prima linie. Vrei să îl pierzi, să îţi iei rănile, pansamentele şi leacurile băbeşti şi să pleci, să îi laşi pe alţii să lupte, tu ai făcut-o destul. Vrei să se oprească zgomotele lumii. Vrei să nu te fi crezut niciodată prinţesă. Să te fi trezit la timp, cât să îţi aminteşti că Alice trăia într-o ţară a Minunilor doar într-o amărâtă de carte.
Ai făcut tot ce ai putut ca să uiţi. N-ai uitat. Apoi ai făcut tot ce ai putut ca să ierţi. N-ai iertat. O iei de la capăt în fiecare zi.

Forgive to forget? Forget to forgive? Who knows.
I don't.

Carpe that fucking diem

Multa vreme am fost obsedata de control. Voiam sa stiu orice despre oricine in orice moment cu orice pret. Ma refer, evident, la oamenii din imediata mea apropiere. La lucrurile ce aveau legatura directa cu mine. Nu stiu daca am avut de castigat ceva fiind asa, de pierdut insa...am pierdut. In ultimul timp am intervenit tot mai putin in a schimba mersul firesc al evenimentelor. Nu am mai cautat vinovati, nu am mai cerut explicatii, nu am mai vrut sa se opreasca pamantul ca sa "cercetez" eu. Azi, stand la un semafor, masina mea s-a oprit brusc. Si asa a ramas, oprita, orice am incercat sa ii fac. Am pus avariile, doi domni draguti m-au impins pe marginea drumului, in 20 de min o platforma a venit sa ma ridice, si asta a fost.
In mod normal as fi plans putin, m-as fi super panicat, as fi dat "n" telefoane, m-as fi intrebat de zece ori de ce mie, de ce azi, de ce. Neh, m-am controlat si am ales sa nu mai controlez atat tot ce se intampla in jur. Am ales sa nu dau nici un telefon. Am ales sa fiu sigura ca nimic nu e intamplator.
Ar fi atat de simplu daca am lua lucrurile asa cum vin. Daca ne-am bucura de ce avem, de cat avem, cand avem. Daca nu am mai inventaria la nesfarsit tot ce am pierdut, tot ce ne lipseste, tot ce, credem noi, ne-ar face fericiti. Viata e aici. Acum. Bucura-te. Iubeste. Uraste. Dar traieste-o. Pentru ca ziua pe care azi ai ales sa o pierzi nu se va intoarce niciodata.

Carpe that fucking diem!

Primavara mea

Am stiut ca voi simti ca a venit primavara cand primele mele lalele vor inflori. Cand pot calca desculta pe iarba mea. Cand tot ce aud sunt cantece de pasari sau sunetul turmei de oi de langa padure. Cand pot atipi cu o carte in mana. De un an astept ziua asta. A venit.

Undo

A fost o vreme in care imi beam cafeaua in fiecare dimineata din aceeasi cana. Avea gust de iubire, nu doar de cofeina. Intr-o dimineata, printr-un gest voit, voluntar si asumat, am spart-o. A fost primul si singurul lucru pe care l-am spart vreodata. Cioburile nu au adus noroc. Din urmatoarea dimineata s-a mai simtit doar gustul cofeinei, atat, era cafea in stare pura, fara aroma, fara poveste. Au trecut de atunci sute de dimineti. Am schimbat cani, cafele si am incercat sa dau viata altor povesti. Nu a existat insa nici macar o dimineata in care, in timp ce-mi torn cafeaua, sa nu ma intreb ce s-ar fi intamplat daca nu alegeam sa o sparg. Nici macar una.

Viata ne da de prea putine ori sansa sa ne intoarcem si sa reparam. Butonul de undo exista doar in tastaturi, in realitatea de dincolo e intangibil. Asa ca incepi sa inveti. Sa vorbesti, sa te exprimi cuprinzator, sa spui cat mai multe din priviri ce nu au nevoie de cuvinte. Iti setezi functii ce iti opresc un mail sa se trimita sau chiar ti-l aduc inapoi. Eviti afirmatiile de valoare. Omori in tine tot mai multe porniri. Risti tot mai putin, deci, traiesti tot mai putin. Incerci sa te lasi de cafea. Incerci. E, crezi tu, tot ce ti-a mai ramas. Apoi incercatul se opreste. Nu mai vrei butoane. Nu mai vrei functii. Nu mai vrei control. Vrei doar un om ce intelege toate astea, un om pe care un gest, un lucru, un cuvant, o cana sparta, nu o sa-l sperie, ba chiar din contra...

Puterea exemplului

Stiu oameni care devin buni de doua ori pe an, in apropierea Craciunului si a Pastelui. Nu o fac pentru ca asa simt, ci pentru ca asa le dicteaza societatea, pentru ca asa vad ca se intampla in jurul lor, pentru ca asta aud in stanga si-n dreapta. Mai stiu oameni care refuza sa acorde orice fel de ajutor justificandu-se ca nici pe ei nu i-a ajutat nimeni niciodata. Dar nu despre acei oameni sau despre altii asemanatori lor vreau sa vorbesc.
Vreau sa vorbesc despre oamenii care sunt oameni, despre cei pe care ii impresioneaza greutatile celor din jur, despre cei care nu isi propun sa fie buni, ci, pur si simplu, sunt, despre cei care isi intind mainile si isi deschid sufletul pentru a ajuta, despre voi, toti cei care ma cititi.
Toate "mini campaniile" mele in care am strans cadouri sau pachete au prins viata datorita oamenilor din jurul meu care m-au ajutat sa ajut, care s-au implicat, care au ales sa le pese. Atat cadourile din fiecare an de Craciun cat si pachetele pentru batranica din Cluj au avut un numar mult peste asteptarile mele si asta nu s-ar fi putut intampla fara voi. Si va multumesc! Va multumesc! Va multumesc!

Mai e o saptamana pana la Paste. Daca ne-am propus sa fim buni, sa fim buni. E ok si asa, sa fie un task de o saptamana, sa incercam sa schimbam ceva macar pentru o perioada. Va provoc insa la altceva. Va provoc sa fiti buni in fiecare zi. Cu fiecare om pe care il intalniti, fie ca il cunoasteti, fie ca nu. Dezinteresat. Involuntar. Sau voluntar. Sau cum vreti voi. Doar sa fiti. Hai sa nu mai rasplatim raul cu rau. Hai sa nu zambim doar daca ni se zambeste. Hai sa nu asteptam mereu sa faca altii primul pas. Hai sa avem reactie, impuls, nu doar sa raspundem mereu la actiunile altora. Hai sa facem noi diferenta, Hai sa devenim noi exemplul de care altii au nevoie sa se schimbe. Nu se rezuma totul la bani. Nici vorba! Sunt atat de multe lucruri care tin de noi, pe care le putem face si nu au absolut nicio legatura cu banii.

E atat de usor sa fim buni! Dar va rog, nu ma credeti pe cuvant! Testati singuri!


P.S: pentru cei care m-ati intrebat de batranica, va raspund aici: merg la finele saptamanii cu un pachetel pentru Paste.

Alexandra mea

De 8 ani, indiferent ce a fost in sufletul meu, mi-am pus o dorinta impreuna cu ea cand a suflat in tort. De 8 ani mi-a rasturnat lumea si mi-a schimbat sistemul de valori. 8 ani...cum au trecut?!
Vineri m-a sunat sa ma invite la ziua ei. Apoi m-a intrebat:
-Il stii pe Lorin de la mine din clasa?
-Nu, de ce?
-Ma iubeste.
-De unde stii?
-Si-a scris pe mana.
-Si tu ce ai facut?
-Mi-am scris si eu.
Am tacut. Imi venea sa rad. Tare de tot.
-Si l-ai invitat la ziua ta, nu?
-Nu.
-Pai de ce?
-Pentru ca eu am dat deja invitatiile pt ziua mea si el ma iubeste de azi.
-Pai suna-l.
-Claaaaaudia (oftand nervoasa), eu sunt acasa, de unde sa fac rost de numar?!?
Am amutit. Mi se parea super amuzant dar in acelasi timp ireal. Chiar purtam o discutie adulto-tragico-copilareasca cu omulteul meu ce azi a implinit 8 ani si vineri s-a indragostit.

O iubesc atat de tare ca ma doare inima cu fiecare centimetru cu care o vad cum creste. Si creste tot mai mult. Si nedrept de repede.
La multi ani, copilul meu iubit! Iti multumesc ca in fiecare an ma inveti ca iubirea nu are margini...

Simply live

Cred ca viata se imparte in "te iubesc-uri", in cate spunem si in cate auzim. In cate ne-au salvat si in cate ne-au pus la pamant asteptand in zadar sa mai vina. In cele la care trebuie sa renuntam si in cele pentru care trebuie sa luptam pana la capat.
Cred ca viata are insemnatate prin lucrurile pe care reusim sa le lasam in urma noastra in sufletul celor de langa noi.
Cred ca cele mai importante momente ale unei zile ar trebui sa fie acele 5 minute de dinainte sa adormi, cand iti dai seama cum datorita tie oamenii sunt fericiti, cum tu reusesti sa reprezinti lumea pentru cineva, cum ai reusit sa devi ancora cuiva, cand stii pentru ce/ cine traiesti, cand fericirea altuia e, defapt, fericirea ta.
Cred ca in momentele in care vrei sa renunti trebuie sa iti amintesti de toate clipele in care lumea ti-a fost pusa la picioare si sa ai convingerea ca nu a fost o intamplare, ca nu e singurul dar ce-l primesti de la viata, ca nu trebuie sa te cheme Alice pentru a fi in Tara Minunilor.
Cred ca oricat ne-am apara nu vom fi niciodata suficient de pregatiti sa le facem fata oamenilor ce renunta la noi fara lupta dar ca vom invata ca ranile se cicatrizeaza si ca putem trai cu ele.
Cred ca cele mai mari dovezi de iubire nu sunt cele pe care le poti imortaliza prin printscreen ci acelea care au stiut sa-ti reconstruiasca inima cu bucati lipsa transformand-o intr-o fortareata.
Cred ca o lupta daca nu vine din ambele parti implicate, in egala masura, trebuie abandonata.
Cred ca daca ne dorim ca oamenii sa fie buni cu noi trebuie sa incepem prin a fi noi buni cu ei.
Cred ca ne gandim prea mult si actionam prea putin. Cred ca facem promisiuni pentru a salva o situatie imediata si nu vedem imaginea de ansamblu. Cred ca si eu te iubesc a devenit raspuns predefinit, nu ecou al unor trairi.
Cred ca ne ingradim dreptul la fericire lasand sa moara in noi prea multe vise.

Ce-ar fi daca de maine am incepe sa traim cu adevarat? Fara reguli, fara oprelisti, fara teama de esec, fara toate lucrurile care se afla doar in mintea noastra?
Ce-ar fi daca am incepe de azi?

Aripi frante

Nu am fost niciodata mai obosita ca acum de oamenii ce incearca sa ma transforme in altceva decat sunt, de oamenii care incearca sa ma convinga ca lucrurile in care cred sunt gresite, ca, ce caut eu nu exista, incepand de la cele mai banale sentimente până la dragostea aia ce trebuie sa fie pentru totdeauna.
Daca de maine viata ar insemna sa merg la munca doar pentru a plati facturi, atunci nu vreau sa ma mai trezesc. Daca de maine ochii bărbatului in care m-as oglindi ar fi opaci sau ar avea clar conturate granitele peste care nu ar trece pentru mine, atunci prefer sa il pierd de azi. Daca de maine toate promisiunile au termen de valabilitate stabilit, atunci nu vreau sa mai aud niciun cuvant.

Unii oamenii se tem atat de tare de esec incat nu risca nimic de frica prăbusirii unui vis. Aleg sa ramana in permanenta treji de teama ca visul le-ar putea plăcea atat de mult incat le-ar schimba intreaga scala de perceptie. Asa ca raman in cotidian. In zona lor de confort. Facand/ spunand/ traind/ iubind in fiecare zi cu aceeasi intensitate. Nici un decibel in plus, nici unul in minus.
Apoi se trezesc intr-o zi coplesiti de toate "cum ar fi fost daca", de toate regretele, de toate neputintele. Ar schimba totul dar e tarziu. Prea târziu.

Nu, nu imi mai spune ca viata nu e in carti sau in filme. Ca realitatea nu va fi niciodata cum o vreau eu, cum o astept si cum o caut. Ramai in zona ta de confort si iubeste cu gramaj, la kil, la jumate, cum e oferta. Eu vreau totul. Pentru ca dau totul. Eu nu vreau nimic din tot ce e lumesc, din ce au avut altii. Eu vreau povestea mea. Vreau freamăt. Vreau respiratie tăiată. Vreau emotie.

Eu nu am aripi frante. Si daca as avea, am îngeri sa ma poarte pe palme. Iar de visat nu voi înceta niciodata sa visez un altfel de vis. Unul pe care mi-l clădesc singura cu fiecare zi.

Adevaratele lupte

Cred ca in viata totul tine de perceptie. De ce alegem sa vedem, sa simtim, sa traim, sa fim. De oamenii la care ne raportam, de situatiile in care alegem sa intram, de felul in care iesim din ele cand nu ne mai multumesc, de luptele pe care le ducem si de armele de care ne folosim pentru a castiga.

Uneori insa lucrurile nu depind de noi, nu avem posibilitatea sa alegem. Viata ne ia din punctul x, ne pune in punctul y si nu ne da nici macar o sansa.
Ne uitam, cred, de prea putine ori in jurul nostru. La greul pe care il duc oamenii. La luptele lor pentru a supravietui. La masa calda careia i-au uitat gustul, la notiunea de familie ce poate nu au cunoscut-o niciodata. La dreptul de a alege, de care ei nu au facut uz.
Daca am face-o, ne-am da seama cat suntem de norocosi. Ne-am da seama ca dramele noastre nu sunt chiar drame. Ca negrul nu e chiar negru, ca luminita de la capatul tunelului exista.

In urma cu cateva zile am fost la Auschwitz. Mi-e greu sa scriu despre asta. Ce simti cand vezi la televizor sau citesti ca s-a intamplat acolo, nu are nici o legatura cu ce traiesti in ora aia in care pasii tai calca in acelasi loc cu ai lor. Mi-a amintit, in caz ca mai aveam nevoie, cat sunt de norocoasa avand tot ce am. Si m-a facut sa nu mai uit niciodata.

Paturile in care dormeau

                                                 Cati pasi au facut oare pantofii astia?

                                        Copii ce nu au apucat sa aiba vise

Valize in care nu incaput sperante

                                                                 Gramezi de perii

                                    Unul dintre cele mai grotesti locuri, cuptoarele in care erau arsi

                                   

                                                           Si zidul unde erau executati

Data viitoare cand vrei sa te plangi de viata ta, gandeste-te de doua ori. Altii duc adevaratele lupte.

It's a kind of magic

Sunt vise care ni se implinesc din pura întâmplare, fara sa avem timp sa ne gandim la ele, sa le construim, sa le asteptam. Sunt vise pe care le aduni in sufletul tau si le lasi sa mocneasca pentru ca parti din tine, oricât de greu de atins ar parea, tanjesc dupa împlinirea lor. Sunt vise pentru care astepti cuminte, in locul tau, uneori 20 de ani. Poate ca in timpul ăsta nici nu ti-ai mai imaginat ca vor deveni vreodata realitate. Apoi, intr-o zi, viata iti arata ca se poate si te transpune, pentru doua ore, in nemurire.
Am crescut cu peretii plini de posterele fratelui meu cu Queen si Freddy Mercury. Tin minte ca abia asteptam sa plece la facultate si sa imi ramana mie camera, sa le dau jos si sa pun pagini intregi tăiate din Bravo si Popcorn. Tin insa, la fel de bine minte si faptul ca dupa ce a plecat, imi era atât de dor de el incat nu m-am putut atinge de peretele lui multa vreme. Posterele alea erau, practic, el.
Anii au trecut si am inceput sa le iubesc muzica. De la primul vers pana la ultimul acord de chitară, de la prima lacrima, pana, dupa foarte multi ani, la primul rand de langa o scena unde erau ei, Queen. Era el, Brian May la doi metri de mine, aplecat de cei 68 de ani pe care i-a strans, niciodată acelasi dupa pierderea lui Freddy, dar totusi, el, unul dintre cei mai buni chitaristi din toate timpurile, o parte dintr-o legenda, o legenda in sine.

A fost un vis pe care fratele meu a ales, o data transformându-si-l in realitate, sa mi-l transforme si mie. A fost, pana la urma, inca un vis pe care doar el il putea transforma in pulbere magică.

Nu am cum sa descriu ce am trait cand a inceput Love of my life, cat de sarate au fost lacrimile si cate miliarde de emotii treceau prin venele mele, cat de greu mi-a fost sa o cânt si cat de intens am simtit-o. Sunt lucruri pe care le simti si atat. Nu poti vorbi despre ele, astfel le minimizezi. Pot doar sa va doresc si vouă, din inima, sa traiti macar o data un astfel de moment.

Am inteles ca daca we are the champions e pentru ca tu ai facut sa fim! Si ca da, if we want to life forever, we can! 
You are my champion!

The show must go on!

Bunica nimanui

Conduceam fara tinta. E una din zilele alea in care am obosit sa fiu. Am trecut pe langa parc si am oprit. M-am asezat pe o banca, la soare.
- Pot sa stau langa tine, domnisoara?
- Da.
- Lucrezi in apropiere?
- Nu.
- Astepti pe cineva?
- Nu.
- Ai venit doar asa?
 - Da.
In timpul asta stateam cu ochii fixati pe porumbeii din jur. Mi s-a facut rusine de raspunsurile mele monosilabice si m-am intors spre ea. Era o batranica ce avea fata brazdata de o mie de riduri. A inceput sa imi povestească ca a venit la Catedrala si il asteapta pe unul dintre preotii care o mai ajuta, ca ea nu cerseste, ca stie ca asta am crezut despre ea cand s-a asezat langa mine (avea dreptate), ca a facut scoala si chiar si balet dar ca sotul ei ( cel mai bun barbat de pe pamant, conform spuselor ei) a murit si acum nu se mai descurca, ca nu are pe nimeni. Ca locuieste pe Motilor si asteapta primavara pentru ca e tare greu sa te incalzesti cu lemne.
- Ai mama?
- Da, am.
- Atunci inseamna ca esti fericita, e cel mai important lucru, sa ai mama.

Am inceput sa plang instantaneu. In rama ochelarilor mei de soare statea deja un pumn de lacrimi. Ea s-a ridicat sa plece. Pret de cateva minute mi-a trecut prin fata ochilor toata viata ei versurs toata viata mea. Problemele mele aveau toate, brusc, o rezolvare. Ea ducea adevarata lupta, ea, nu eu.
M-a cuprins o disperare pe care nu as putea sa o transcriu aici, in cuvinte, de a face ceva pentru ea, mai mult decat sa-i dau trei lei. Am rugat-o sa ma lase sa ii fac o poza si sa accepte sa o ajut, rugandu-i pe altii sa ma ajute.
- Dar eu sunt batrana, cum sa imi faci poza? Si eu nu cersesc. Eu nu cer de la oameni.
- Cer eu, stati linistita.

Si-a aranjat parul sub caciula fix cum o facea bunica mea. I-am facut poza. In timpul asta i-am spus ca duminica voi merge la ea si ii voi duce tot ce reusesc sa strang pana atunci. I-au dat lacrimile, nu ii venea sa creada. M-a intrebat cum ma cheama. I-am intins mana si i-am raspuns: Claudia. M-a strans atat de tare si am inteles atat de multe din strangerea aia a unei maini aspre, reci si batrane, ca imi vor ajunge o viata.
- Iuliana Badiu ma cheama pe mine.

Viata mea e departe de a fi perfecta. Dar e si mai departe de a fi tragica.
De azi, Iuliana Badiu nu mai e bunica nimanui.


Pentru cine vrea sa imi dea o mana de ajutor, astept mesajele voastre. Nu trebuie sa ii dam neaparat bani, un pachet cu alimente si haine e tot ce isi doreste.

The old sheperd

De aproape un an il vad cam in fiecare dimineata. Merge incet si greoi, mereu in aceasi directie. Mai inspre pranz are in urma lui o turma de oi, sau de capre, depinde de ora. E un batranel marunt care intr-o zi nu va mai trece pe langa geamul meu in timp ce-mi beau cafeaua. Si imi va lipsi. Atunci voi stii ca-si pastoreste turma intr-o alta lume. Nu stiu nimic despre el, nu stiu daca varsta, statura, sau faptul ca la anii lui inca face acelasi lucru in fiecare zi ma fascineaza, cert e ca pe langa mine nu trece neobservat. Ca mie imi provoaca emotie de fiecare data.
De cate ori il vad mi se strange sufletul si mi se face dor de bunicii mei, de mirosul casei lor, de bunatatea si calmul din ochii albastri ai bunicului, cei mai blanzi ochi in care m-am privit vreodata.

Cred ca de multe ori incercam sa vedem/ gasim in oamenii de langa noi ceva ce am avut la un moment dat. Franturi de priviri, de gesturi, de cuvinte. Ca incercam, prin altii, sa inviem niste sentimente de care avem nevoie pentru a merge mai departe. Ca, uneori, reusim.
Cred ca daca ne-am uita mai des la oamenii din jurul nostru, daca i-am privi in ochi si i-am asculta, viata noastra ar fi mai plina. Ca unii oameni, daca le-am asculta povestea, ne-ar putea fi lectii de viata.

Batranelul asta imi aminteste, fara sa vrea si fara sa stie, zi de zi, ce conteaza cu adevarat. E, intr-un mod ciudat si neinteles, si pastorul meu.

Be you

Mailul imi e tot mai plin cu oferte de Valentine's. Reclame peste tot. Rezervari în cluburi. Check-inurile vor curge, va fi plin de poze cu trandafiri rosii, petale pe jos, pahare de vin si cutii de bomboane. Nu e oare mai simplu sa ne traim iubirea in doi? Daca ea exista si daca o traim cu fiecare respiratie, nu e mai potrivit sa o lasam în starea ei pura? Nu ar trebui sa ii aratam in fiecare zi că o / il iubim si sa facem din asta o sarbatoare continua?
Hai sa nu mai comercializam fiecare bucatica din noi.
Hai sa nu facem rezervari pentru ca "toata lumea face".
Hai sa nu ne mai prefacem ca simtim.
Hai sa nu ne apuce panica ca suntem singuri si sa ne imbatam cu vorbele goale ale unui alt singuratic aflat langa noi.

Hai sa fim "Someone's Sunday, not Saturday night."