Azi avem la un click distanţă tot ce ne dorim. Nu mai stă nimeni să repare, să cârpească, să lege, să dezlege. Atelierele cu bătrânei pantofari s-au cam închis, nu ne mai ataşăm de lucruri, luăm altele de noi, e mai simplu aşa. Săptămâna trecută, făcând curățenie în grădină am dat peste cizmele mele roz de cauciuc, uitate acolo din vară. Le-am pus în grămada cu crengi, frunze şi chestii de aruncat. Apoi le-am luat, m-am uitat la ele şi mi-am dat seama că nu pot face asta, că nu pot renunța. Că eu nu mă "scap" de lucruri înainte să le dau şanse. Una, două, zece, toate. Înainte să încerc tot ce se poate. Aşa că am luat pământ şi am plantat flori în ele. Mă voi uita de acum la cizmele cu care am fost încălţată pe şantierul ce mi-a devenit casă, cu care am tuns prima oară gazonul, cu care am fost de atâtea ori fericită, cum cresc in ele, in fiecare an, flori. Cum izvorăște, din roz si din cauciuc, primăvara.
Nu îmi e frică de schimbări. Uneori merg spre ele, alteori doar le aştept, dar nu mă sperie ce ar putea aduce. Îmi place însă să nu renunț la ceva ce m-a făcut fericită. La ceva ce are o poveste. La ceva care dintr-o singură privire mă duce cu gândul la cald, la frumos, la dragoste. Chiar dacă ceva-ul ăsta e o simplă pereche de cizme de cauciuc.
Se spune că relaţiile de azi nu mai ţin la fel de mult pentru că nimeni nu îşi mai dă interesul să le repare. Pe undeva cred că e aşa. Că ne e mai simplu să luăm totul de-a gata. Investim tot mai mulţi bani, tot mai puţin suflet. Azi avem totul dar ne-am pierdut pe noi.
Azi nu mă mai tem decât de salcâmii ce vor înnebuni de atâta primăvară.
sâmbătă, 12 martie 2016
luni, 25 ianuarie 2016
Statistici
Azi am citit tot felul de curiozitati/statistici.Am aflat ca exista un site care iti arata in timp real niste cifre de pe glob care se schimba in fiecare secunda. Am gasit statistici despre nasteri, decese, boli. Despre cat cheltuie guvernele lumii pentru educatie, despre cate emailuri se trimit intr-o zi, despre cate postari sunt pe bloguri. Despre cum visam, in medie, 1460 de vise pe an. Despre cum 6000 de fulgere lovesc pamantul in fiecare minut. Despre cum auzul, cand un om moare, este ultimul simt perceput. Despre cum anual se sinucid aproape 1 milion de oameni. Despre cum 1 din 4 oameni va suferi in timpul vietii de depresie.
Despre tot ce m-ar putea interesa si tot ce nu.
Ce nu am gasit nicaieri e cate inimi se frang intr-o zi. In cate bucati se imprastie o inima franta. Care e probabilitatea sa fie lipita, carpita, resuscitata? Care sunt sansele sa bata din nou? De cate ori poate sa creada ca e ultima bataie? Cate inimi inceteaza sa bata ziua si cate noaptea? Exista anotimpuri in care mor? Sau in care invie? Exista inimi care se intalnesc? Sau doar care se pierd?

Plan B
"Mi-a promis ca se schimba, ca nu poate trai fara mine, de astea. Mno, il cred, ce sa zic, cred si eu ca nu vrea sa ma piarda (a facut o pauza si a ras zgomotos), oricum imi scriu si altii, iti dai seama". Abia urcasem in bus, imi era inghetata fata pentru ca, ca de aproape fiecare data, pierdusem autobuzul, asa ca nu eram curioasa sa ma intorc spre ea. A continuat:" luna viitoare e ziua indragostitilor, daca nu imi cumpara ceva fain, ma despart de el, hahaha", acelasi ras. M-am intors totusi, 19-20 de ani, frumusica, aranjata de iesit seara in oras(chiar daca era luni, 8.40 dimineata), in colanti bagati in cizme si geaca foarte scurta.
Nu am auzit confesiunile de la inceput si am coborat inainte sa termine. Asa am devenit oare? Ne aflam in era consumerismului si ne vindem pana si sufletele? Pentru un cadou de fucking Valentine's day? Avem plase de siguranta mereu, ne sarutam de noapte buna in timp ce butonam telefonul cu oameni pe care ii tinem in standby - poate ne-or prinde bine candva, lasa, sa-i avem? Ne despartim, ne inselam, ne impacam, ne dam jos nu doar hainele, ne pierdem, o data cu ele, constiinta?
Intre timp mi-a mai trecut mahnirea. Astia suntem, noi, oamenii. Stiu sigur ca e plin de superficialitate in jur. Cum stiu, la fel de sigur, ca nu suntem toti asa. Ca eu, no matter what, n-o sa am niciodata "a plan B in a phone, just in case". Ca, daca nu-mi aduce freamat, atunci sa nu-mi aduca nimic. Ca eu vreau sa raman, nu sa trec.

duminică, 24 ianuarie 2016
Questions
Se spune ca fericirea vine din lucruri marunte. Ca e diferita pentru fiecare. Ca tine doar de noi sa o facem sa ramana, sa o pastram a noastra. In ultimul timp ma tot intreb de unde vine. Daca mai vine. Cat voi mai avea rabdare sa o caut in lucrurile mici din fiecare zi.
Daca imi inchid ochii ma imaginez dandu-ma in leaganul Lanei din Ride, inconjurata de dealuri stancoase, sub un cer infinit de nori albi, ca e cald si-mi bate vantul prin par. Ca nu-mi lipseste nimic si asta nu pentru ca as avea totul ci pentru ca as fi invatat sa imi fie suficienta orice unitate de masura a fericirii.
Cat de gresit e sa vrei totul? Ce e mai grav? Sa vrei totul sau sa accepti putin? Care sunt sansele ca "putinul" sa cantareasca uneori mai mult ca un "tot"?
De cate ori poti sa pierzi in viata? Tot de atatea trebuie sa te si ridici? Cate anotimpuri trebuie sa treaca ca sa-ti fie primavara? Care e momentul in care trebuie sa te arunci in gol? De cate ori poti sa te simti nemuritor? Cate sanse avem de toate? Cate am ratat deja?
Unde se duc oamenii pe care i-am iubit atunci cand se duc? Cat de departe trebuie sa fugi de tine cand vrei sa uiti? Cand uiti...uiti vreodata tot?
Pe langa cate minuni am trecut in fuga mea dupa himere? Cum stii ce e real si ce-i fantasmagoric?
Scriu in nestire scrisori si le trimit in lume, unde o fi ea, dar nu-mi raspunde nimeni la ele.
Cate stele cazatoare trebuie sa numeri si cate dorinte ti se pot implini? Cine e de vina? Cel care cere sau cel care da? Ma sperie lumina sau doar imi place cum se vede noaptea cerul? Ce culoare au visele mele? Daca sunt monocrome se mai implinesc? Cand stim ca trebuie sa renuntam la ele?
Cum stii unde incepe marea si unde tarmul daca tie iti e frica de ape? Daca tie iti e frica mereu? O barca e in siguranta in port. Dar nu pentru a sta acolo a fost facuta. I'm taking my boat. I'm leaving the harbour. Soon. But not yet.
Soon.

marți, 5 ianuarie 2016
30
La finele anului ce tocmai a trecut nu am facut niciun bilant scris, niciun calcul matematic, nicio verificare a extrasului de cont si nu am pregatit niciun wishlist pentru 2016. Mi-a fost foarte usor sa imi contorizez toate zborurile si, mai ales, toate căderile. A fost anul cu cele mai multe provocari pe care mi le-as fi putut imagina ca mi-ar fi dat sa le înfrunt. A fost un an al renuntarilor, al pasilor mici ce par a nu duce spre lumina pana cand intr-o zi, brusc, aproape inainte sa renunt, se face alt anotimp. A fost anul in care am invatat, singura, sa o iau de la zero. A fost anul in care mi-am facut mai multi prieteni decat in ultimii 10 ani. Anul in care am zis cel mai mult "te iubesc" oamenilor din jurul meu. Anul in care Felix al meu s-a însurat. In care mi-a înflorit pentru prima oara grădina. In care am plâns pe Love of my life intr-o Polonie friguroasă. In care s-a nascut Sofia pe care am asteptat-o atat. In care am învătat ca nu poti sa treci peste ceva sau cineva daca nu te desprinzi definitiv. In care Crăciunul a venit cu cele mai multe cadouri de pana acum. Anul in care am facut cele mai multe dulciuri si am hotarat ca intr-o zi voi avea o dulcegarie doar a mea.
A fost inca un an in care mama si Claudiul meu au fost pentru sufletul meu cand ancore, cand zmei inaltati. Mereu acolo. Ai mei. Mi-au dat aripi, nu mi le-au tăiat.
A fost un an al dorurilor ce m-au făcut puternica.
A fost anul in care am aflat cine sunt si cine vreau sa fiu. Si in care am invatat ca cel mai mare obstacol ce-mi poate sta in cale sunt eu. A fost anul in care mi-am supravietuit mie!
Peste cateva ore e ziua mea. Căutând zilele trecute o locatie pentru petrecere a venit vorba despre clubul 30+ si mi-am amintit cum, in urma cu ceva ani cand am mers acolo, ideea de a sta cu oameni de peste 30 de ani mi se parea atat de greu de digerat. Imi păreau ca ar fi bătrâni, plictisitori, neinteresanti. N-a fost asa. De maine am 30 de ani. Stiu de toate despresiile ce se zice ca le faci la împlinirea vârstei ăsteia, recunosc ca am fost panicată cateva zile, pe alocuri speriata de ce inseamna anii ăstia, 30. Apoi mi-am dat seama ca daca as putea sa ma intorc la vreo altă vârstă, n-as alege nicio alta. Ca, cel mai mult de pana acum, imi place de Claudia asta. Ca acum, in al 30 lea an, eu am invatat inca o data, cu cei mai mici dar mai hotărâti pasi, sa merg.
A fost inca un an in care mama si Claudiul meu au fost pentru sufletul meu cand ancore, cand zmei inaltati. Mereu acolo. Ai mei. Mi-au dat aripi, nu mi le-au tăiat.
A fost un an al dorurilor ce m-au făcut puternica.
A fost anul in care am aflat cine sunt si cine vreau sa fiu. Si in care am invatat ca cel mai mare obstacol ce-mi poate sta in cale sunt eu. A fost anul in care mi-am supravietuit mie!

La multi ani, mie!
vineri, 13 noiembrie 2015
Ain't done much healing
Iti dai seama cat timp a trecut intre voi când ii vezi numele jos de tot in partea de messenger a ecranului tau. Cand ii povestesti unei prietene despre o tara ce ti-e pe wishlist sa o vizitezi dar stii ca fara el nu mai inseamna acelasi lucru. Cand el iti trimite o poza cu niste scări pe care te-a fotografiat cândva, acum goale. Cand el e la mii de km distanta, intr-un loc in care ati fost doar impreuna, si-ti zice ca ii e dor. Si iti e dor si tie. Si nu ii spui pentru ca oricum stie si pentru ca oricum e prea tarziu ca sa mai conteze.
Iti dai seama cat timp a trecut intre voi cand vezi ca e aproape gata toamna iar tu nu ai apucat sa trăiesti mare lucru din anul asta. Sau cand iti imaginezi mirosul dulciurilor ce le vei face de Crăciun si bradul ala ce ar fi perfect daca nu ar lipsi un cadou de sub el.
Iti dai seama cat timp a trecut intre voi când poti sa-i zambesti inapoi barbatului necunoscut ce te priveste insistent.
Iti dai seama cat timp a trecut intre voi când ai ajuns sa uiti pana si tu toate visele ce trebuia să ti le îndeplinească.
They say that time's supposed to heal
But I ain't done much healing

miercuri, 14 octombrie 2015
My stranger
Locuieste vizavi. Ii vad tristetea din ochi in fiecare seara in care isi fumeaza tigara si-si bea vinul pe balcon, indiferent cat de intuneric e afara. Ritualul lui e acelasi de fiecare data. Nu ii distrage atentia decat becul cu senzori din gradina mea, aprins din cand in cand de vant, de fluturi, de mine. Ii stiu culoarea din suflet oricat de tare incearca sa o ascunda in masti, in fortarete, in zambetul lui larg dar incomplet.
Ne stim de ceva ani. Dintr-o perioada in care destinele noastre pareau a fi cu totul altele decat acum iar visele noastre au fost paralele in tot acest timp fara ca noi sa stim. Din ziua in care ne-am dat seama ca departarea era doar in mintile noastre nicio seara nu a mai fost ca cele de dinainte. Sunt zile intregi in care nu ne spunem nimic. Am scris/rescris aproape toate cuvintele ce au stat intre noi. Am numarat in nopti de-a randul toate stelele. Fiecare, in coltul lui de cer. A fost acolo in tot timpul asta. Chiar si in noptile cu ploi de stele cand credeam ca m-a uitat, el era acolo.
Uneori oamenii stau sub acelasi cer si habar nu au. El vine dintr-o lume complet straina ei. Ea are un suflet ce n-a stiut multa vreme sa le zambeasca necunoscutilor ce locuiesc aproape. Povestea dintre ei exista doar dupa lasarea noptii. Ei doar atunci prind viata. Nu-si fac niciodata niciun plan. Si nicio promisiune. Fiecare zi e altfel pentru ca poate fi ultima. Nu vor fi niciodata impreuna pentru ca stiu ca ar strica lucrurile. Iar intre ei e ceva fara pata, e unul din putinele lucruri fara de pata din viata lor. Asa vor ramane mereu, o "poveste". Astfel, daca ziua de maine nu va mai veni, nimeni nu va avea bucati de suflet lipsa.
El nu intelege mult din ce e ea dar nu intreaba niciodata. Iar ea nu a incercat sa schimbe nimic din el si nici nu o va face. Linistea dintre ei a fost mereu o altfel de liniste. Una ce-ti vindeca inima.
Intr-o seara tarzie ea si-a luat rochia lui preferata si s-au plimbat de mana pe strazile plouate. Erau doar ei. Ei, stelele si cainii fara stapani cu care, fara sa-si dea seama, se asemanau, la fel erau si ei, ai tuturor si-ai nimanui. A fost asa cum si-au imaginat ca va fi. Calda si cu adieri de vant. In urma lor a ramas doar o dara de parfum. A fiecaruia pe pielea celuilalt. Mai mult de atat lucrurile nu vor prinde viata intre ei. Asa cum au stabilit. Pentru ca vraja sa ramana. Da, sa ramana.
Stii, cat timp simtim, totul mai are un sens.
vineri, 9 octombrie 2015
Fall in hugs
Se spune ca media unei imbratisari dintre doua persoane este de 3 secunde. Atat iti ia, 3 secunde. Raportate la cate ore are o zi, e nimic. Dar poate ca acele 3 secunde pe care alegi sa i le dai unui om printr-o îmbrătisare sunt secundele ce ii salvează ziua, ce îi readuc zâmbetul, ce il ridica dintr-un abis pe care numai el in cunoaste. Iar uneori, in secunda in care te desprinzi iti dai seama ca tu ai avut mai mare nevoie de acea imbratisare decat credeai.
Zambeste-le oamenilor. Deschide-ti bratele si lasa-i sa-ti simtă inima. Ia-ti energia din imbratisarile pe care le primesti si, mai ales, din cele pe care le dai. Frigul e doar afara.
Azi e despre imbratisari. Fall in hugs...

luni, 28 septembrie 2015
Fara roti ajutatoare
Una din cele mai vii amintiri pe care le am cu Tata de cand eram mica este ziua in care m-a invatat sa ma dau pe bicicleta. O aveam pe cea mai frumoasa din toate cate puteau fi, crem, medie, cu roti ajutatoare detasabile, perfecta pentru mine. Ma dădeam pe ea cat era ziua de lunga, neavand nici cea mai mica temere ca intr-un moment in care mi-as pierde echilibrul as putea sa cad, rotile alea 4 ma tineau singure pe drum. Era vara. Era plin de copii afara. Il asteptam sa iasa sa ma învete. A venit, mi-a dat jos cele 2 roti laterale si mi-a explicat ce trebuie sa fac, ce nu. Ma tinea de scaun din spate, pe mine si toata bicicleta. A mers asa cu mine cateva lungimi de strada, la pas, apoi alergand. Eu ii tot repetam sa nu imi dea drumul ca voi cadea, El imi tot raspundea sa fiu atenta la drum. In momentele in care mi se parea ca merg prea bine ma întorceam sa vad daca nu cumva mi-a dat drumul. Nu mi-l daduse. Era acolo. Inca acolo. Facusem deja cateva ture bune, o singura tentativa de cazatura, aveam viteza, eram super fericita, am luat o curba si in momentul in care am intors L-am vazut, era in celalalt capat si ma privea mandru. Am inceput sa tip: maaaaaa dau singura, Tata, ma dau singura!!!
In timp ce scriu asta sunt intr-o statie de autobuz. Am ajuns cand unul pleca asa ca astept de 20 de min altul. Ploua. Marunt- marunt. Ascult Lana del Rey. Imi dau seama ca a fost ultima bicicleta pe care am avut-o doar a mea. Dupa ce am crescut le-am dat-o, pe rand, copiilor din bloc. Nu stiu cati dintre ei isi mai amintesc de prima oara cand au mers singuri, nici pe cati i-a invatat tatăl lor sa se dea. Eu nu o sa uit niciodata. Atat de protejată cum m-am simtit stiindu-l in spatele meu, gata să-mi redreseze echilibrul, nu m-am mai simtit niciodata. Si mi-e greu sa cred ca as mai putea-o simti de acum.
De cand L-am pierdut fiecare zi a fost un mers pe bicicleta, pe sârmă, pe poduri șubrede, pe poteci ce habar nu aveam unde vor duce. Mi-a luat mult sa inteleg ca anumite lucruri, o data ce le-ai pierdut nu se mai intorc niciodata. Dar ca asta nu inseamna neaparat ca ele nu au ramas, inseamna doar ca nu le mai vezi. Le simti insa la fiecare pas. La fiecare ploaie. Înmiit in septembrie.

vineri, 25 septembrie 2015
Despre fericire
Cand fericirea ne poate fi spulberata intr-o clipa de un singur eveniment (altul decat o boala sau moartea) cred ca nu a fost in realitate nicio clipa a noastra, ca a fost doar o proiectie a ceea ce voiam, cu disperare, sa credem ca traim, ca avem, ca suntem.
Cand omul pe care il iubim ne poate intoarce spatele, iesind pe o usa care nu il va mai aduce inapoi, inseamna ca nu ne-a apartinut, defapt, niciodata. Ca viitorul ce credeam ca ne va prinde imbatranind impreuna a fost doar o iluzie. Ca a fost o nesabuinta sa avem vise. Ca nimic nu a fost pentru noi in realitate. Cand fericirea e de-adevaratelea, ea ramane. Altfel nu a fost decat o himera.
In toti anii de pana acum am inteles, mai presus de alte lucruri, ca dragostea vindeca. Uneori in aceeasi masura in care imbolnaveste. Am mai inteles ca sta in puterea ta sa alegi ce o lasi sa faca cu tine si cu sufletul tau si ca nu e niciodata prea tarziu sa-ti amintesti ca esti singurul tau salvator. Ca oamenii care isi doresc sa te vada vin pentru tine de la sute de km, sau de la doi pasi, ca distanta nu e niciodata o opreliste. Ca oamenii care te ranesc in mod repetat o fac pentru ca le permiti. Ca nu trebuie sa spui mereu de ce ai nevoie, cui ii pasa de tine anticipeaza asta. Ca nu ai nevoie de mesaje, mailuri, sau promisiuni urlate si repetate ci de niste gesturi mici si de el acolo, de o teava pe care ti-o doreai mult de tot fixata intr-o podea, de cheile masinii intr-o zi ploioasa, de niste brate ce nu-ti dau drumul cand ti-e frig. Ca tipul de vineri seara din Crush ce vrea sa-ti cumpere bautura nu are nimic in comun cu omul ce-l iubesti. Ca lucrurile, indiferent cat de complicate par, au o rezolvare atat de simpla pe care uneori nu trebuie nici macar sa o cauti, trebuie doar sa ti-o doresti. Ca doi oameni, daca isi doresc sa fie impreuna, nu le sta nimic in cale decat propriile lor actiuni. Sau inactiuni, dupa caz.
Fericirea e simpla. Ne-o faurim cu propriile maini. Dupa chipurile si asemanarea noastra.

joi, 24 septembrie 2015
The weekend
Oamenii de la radio incep sa pomeneasca despre apropierea weekend-ului incepand de marti. Joi nu au alt subiect decat asta iar peste vineri, practic, sar de tot, e deja weekend. Copiii isi numara pe degete in cate dimineti mai trebuie sa se trezeasca cu noaptea-n cap ca sa ajunga la gradinita sau scoala. Patronii de la terase sau cluburi organizeaza o saptamana intreaga serile de maxim profit aduse de sfarsitul saptamanii, pietele devin un furnicar, strazile pietonale la fel.
Vineri dupa ora 5 traficul e infernal, cozile de masini bara la bara sunt uriase dar in aer e o oarecare relaxare, cu totii pleaca "acasa". Iar asta parca schimba lucrurile.
Cum ramane oare cu oamenii pentru care weekendul e o gaura neagra? Cu oamenii care nu au un "acasa" spre care sa se indrepte pentru ca nu ii asteapta nimeni? Sau cu oamenii pe care "acasa" ii sufoca iar singura lor evadare e jobul, activitatile din cursul saptamanii, zilele pline si orele tarzii la care ajung din oras. V-ati gandit vreodata la ei? Eu da. Am crezut mereu ca o familie e fericita nu atunci cand are bani, proprietati numeroase sau multi cai putere ci atunci cand weekendul e pentru si despre "acasa", despre timp petrecut si investit in cei dragi, despre urcat in masina si plecat fara tinta departe, despre tinut in brate, de mana, despre privit in ochi. Despre gatit si luat masa impreuna, cu lumanari si vin rosu. Despre pierdut vremea la tv, sub o patura pufoasa, in bratele lui. Despre copii care invata sa se dea pe bicicleta cu tatal lor. Despre bunici care sunt vizitati. Despre citit cartea de pe noptiera. Despre suflet. Despre liniste. Despre echilibru.
Weekend-urile, concediile si sarbatorile nu au fost si nu vor fi niciodata la fel pentru toti. Unii luptam sa pastram ce avem, unii am renuntat de mult iar unii nu am avut niciodata. Tu in care categorie esti? Azi e joi. Te bucura sau te sperie ca se apropie?

marți, 22 septembrie 2015
Instantanee
Cele mai importante lucruri pe care le port cu mine ca pe un talisman vindecator sunt o serie de instantanee intiparite, unele pana la sange, in irisii mei, in inima mea. Cateva franturi de clipe, de gesturi, de priviri, de cuvinte. Unele din ele m-au facut sa ma simt nemuritoare, altele nesemnificativa. Peste unele din ele au trecut ani, oameni - buldozer, siroaie de lacrimi, ziduri de beton, furtuni sau arsite - degeaba, nimeni si nimic nu mi le-a putut sterge din minte.
Poate ca e adevarat ca depinde doar de noi care parte a paharului vrem sa o vedem la finele unei zile, unui an, la bilantul de dinainte de...sa zicem, 30 de ani. Poate ca unii dintre noi s-au nascut optimisti si pozitivi iar asta le-a asigurat pornirea de la o alta linie de start. Poate ca altii nu stau sa-si piarda timpul cu analize, cu liste de inventariere, cu parghii de care cauta sa se agate, cu ancore de care ar vrea sa lege amintiri si sa le scufunde in adancuri.
Poate ca viata ni se da sa fie traita, nu analizata. Poate ca oamenii trec prin vietile noastre ca sa-si ia pentru ei ce le trebuie din noi, nu ca sa lase ceva in urma lor. Poate ca venitul, sau plecatul nu inseamna neaparat ceva. Poate ca "a ramane" nu trebuie sa reprezinte o conditie pentru fericire, ca nu e piatra de hotar.
Poate ca iubirea, la fel ca si viata si, ca si moartea, face parte din firesc, nu din extraordinar.
Ce stiu sigur e ca pe mine m-au salvat niste capturi de moment care nu sunt salvate intr-un telefon, intr-un album foto, intr-un magnet de frigider. Sunt imortalizate in mine. Au inceput in urma cu 13 ani cand am cunoscut intr-o zi calda de toamna, complet nepregatita, moartea. Din copil am devenit batran. Din zi s-a facut noapte. Din anotimpuri a ramas doar toamna. Au continuat in alte zile, cu alti oameni, cu oameni-salvatori, oameni-dezamagiri, oameni- bucati de suflet, oameni-parte din mine, oameni - forever not mine, forever not yours.
Instantanee
ochii Tatei si ultimul nostru te iubesc.
prima oara cand am tinut-o in brate pe Alexandra mea.
o privire, goala, a fratelui meu.
felul in care ma mangaia pe cap bunicul meu. ochii lui albastri. ziua in care l-am pierdut.
bunica mea, bolnava de Alzheimer, iesita in poarta sa-mi faca cu mana si bunicul urmand-o pentru ca nu se mai stia intoarce singura acasa.
prima noapte in care am dormit cu Alexandra .
o dimineata din februarie 2011 cand am lasat in urma ultimii 6 ani din viata mea.
prima noapte intr-o garsoniera minuscula- primul loc in care am locuit singura.
ochiii lui - in care m-am pierdut intr-o zi de 4 ianuarie, cred, pentru totdeauna.
primul lui te iubesc.
o seara de vara in care ploua iar eu conduceam plangand si tot ce mi-am promis ca nu voi mai trai niciodata.
mana mea in mana lui in timp ce conducea.
ridurile de pe mainile mamei mele.
un sms: in niciun caz, Claudia.
fratele meu in usa cu o sticla de vin, intr-o seara peste care nu stiu cum as fi trecut fara el, o alta seara pe Calea Turzii in care m-a dus sa vad luminile orasului.
interpretare Love of my life, concert Queen, Polonia 2015, ochii fratelui meu, golul din sufletu-mi.
mama mea cand intr-o zi, in timp ce ma plangeam ca imi e greu, mi-a raspuns: ti-a fost mai greu de atat dar tu nu ai stiut asta niciodata (mi s-a facut un dor teribil de copilarie si am simtit ca o iubesc infinit pentru toate neajunsurile de care m-a privat, m-a ocrotit - cu un pret pe care doar ea il stie)
fiecare seara in care ii spun mamei noapte buna. fiecare dimineata in care ii aud vocea.
ultima zi de la vechiul job.
fratele meu, intr-o parcare, la o nunta.
mirosul ierbii taiate de mine, in gradina mea, prima oara
ziua in care mi-am facut blog.
un apus in Corfu.
o promisiune pe-o plaja.
Venetia.
to be continued...

luni, 21 septembrie 2015
My super doctor
Chiar daca suntem intr-o era super tehnologizata iar accesul la informatii e la indemana noastra, putini dintre noi ne permitem sa facem/ cumparam/ avem tot ce ne dorim. Ca milioane de alte persoane, din cauza unor factori interni si externi, tenul meu a avut mult de suferit. In urma unui lung sir de tratamente ce nu au avut efect, aproape in pragul unei crize de "nervi", l-am cunoscut pe un doctor care, din prima secunda in cabinetul lui, m-a facut sa nu ma mai simt singura intr-o lupta din care cam ieseam invinsa.
Nu stiu cum e cu ceilalti pacienți ai lui, cu mine nu a fost niciodata un doctor si atat. A fost o persoana care mi-a promis ca ma va ajuta sa scap de un stres continuu, care mi-a povestit toate lucrurile ce i-au trecut prin cap ca sa-mi distraga atentia in timpul unor proceduri dureroase, care, cand ma vede cu fata umflată si toata amortita imi spune: pretty, vei fi bine, vei vedea. E o persoana plin de pasiune pentru meseria asta ce o face, uneori, o zi intreaga, fara intrerupere. E o persoana care cauta constant sa se dezvolte, sa se perfectioneze, sa faca bine. E un doctor ce inainte de orice, e un "om".
Domnule doctor, va multumesc pentru tot! Va multumesc acum aici si in fiecare dimineata cand ma uit in oglinda.
Pe domnul doctor Dragos Valean il găsiti cu totul aici, il recomand cu toata increderea: http://dvinterclinic.ro/despre-clinica
Iar detalii despre ce procedura mi-a facut mie, aici: http://dvinterclinic.ro/cicatrici-vergeturi-riduri

duminică, 20 septembrie 2015
Sunt zile
Sunt zile in care analizez tot ce se intampla in jurul meu. In care disec comportamentele oamenilor, in care interpretez fiecare gest, in care rascolesc cotloanele ascunse si închise din mine. Zile in care ascult pe repeat aceeasi piesa, ma îmbrac monocrom, zâmbesc de complezenta, fug de apusuri si nu privesc oamenii in ochi de teama ca ar vedea in mine. Zile in care nu raspund la telefon indiferent de cate ori ar suna. In care lumea mi se pare mica, rea si nedreapta. In care imi simt sufletul cum, obosit, vrea sa renunte. In care mi se pare ca îngerii sunt departe si au alta treaba decat fericirea mea. In care nu vreau sa mai fiu om mare. In care trandafirii albi nu inseamna nimic. In care ploaia imi curge pana in suflet. In care nimic, dar absolut nimic nu imi capteaza atentia. In care, daca cineva mi-ar asculta bataile inimii, nu le-ar auzi.
Sunt zile in care imi incep dimineata band cafea si privind pe geam cum pasc oile si mi se pare ca-mi simt viata curgând prin vene, cand batranica ce vinde flori la colt pe Memo imi provoaca un dor teribil de bunicii mei, cand citesc "semne" in cele mai banale lucruri. Sunt zile in care oamenii mi se par buni si as face orice sa ii ajut sa zambeasca, sa creada, sa simta. Zile in care imi place sa las in urma mea mai mult decat o dara de parfum sau o urma de ruj rosu. Zile in care fericirea mea nu depinde de nimeni înafara de mine. In care vocea mamei mele e singurul lucru de care am nevoie. Zile in care nu fug de ploaie, in care soarele nu ma arde iar noaptea e pentru vin rosu si numarat stele. Zile in care nu as face nimic, doar as sta si as citi in gradina. Zile in care inima mea, oricate parti lipsa ar avea, e intreaga.
Sunt zile in care in mine e un amalgam de nelinisti, de doruri, de bine si de rau, de oameni carora nu le inteleg menirea in viata mea. Sunt zile in care, obosita sa tot inchid sau deschid usi pentru unii care nu stiu nici ei daca vin sau pleaca, las lucrurile sa se intample fara sa intervin asupra lor. Zile in care nu ma împotrivesc dar nici nu ma implic. In care sunt în aceeasi masura in care nu sunt. In care, asa cum e acum afara, nu e nici vara, nici toamna. E intre. Sunt zile in care sunt dincolo de bine, dincoace de rau. Sunt zile.

Abonați-vă la:
Postări (Atom)