Vine o zi...

De regula, cand ne pregatim pentru un drum lung pe care il facem cu masina, imi iau cu mine toate temerile privitoare la vreme, la trafic, la ce las in urma. Nu imi place viteza, am o obsesie legata de siguranta si ma sperie foarte tare lucrurile pe care nu le pot controla.
Cand merg insa pe distante scurte nu ma gandesc la nimic din toate acestea. Asta, pana azi. Era o zi obisnuita de sambata in care incropim rapid un plan, ne strangem gentuta de plaja si fugim pe malul unei ape. In oras, trafic lejer, semne de ploaie si cam atat. Dupa nici 10 km pe campul din stanga un camion ardea. E fier in fond si la urma urmei, o fi costand niste bani dar cam atat, era clar ca niciun om nu era ranit. La vreo doua localitati distanta o masina facuta praf intr-un parapet, urme de sange pe airbag dar nicio victima. Eram doar un spectator la tot ce se intampla in jur. Dupa cateva ore de nori fara soare am pornit inapoi spre casa. Primii km am mers in coloana in prima treapta de viteza. Erau in fata niste camioane ce, credeam eu, nu pot urca mai repede din cauza gabaritului. Am vazut apoi prima masina de politie, apoi inca una, un politist ne ghida pe prima banda de pe contrasens si, inevitabil, am ajuns si la sursa blocajului - o masina ce avea sub rotile din fata o persoana care nu mai misca.
Nu stiu cum am condus pana acasa. Incet, in mod sigur. Tocmai ce vorbisem cu mama la telefon deci, in ciuda instinctului de a o suna, nu am facut-o. Tremuram toata, nu mai eram buna de nimic. Au trecut cateva ore bune si eu inca il vad zacand pe jos.

Oamenii de care ne agatam cand ne e greu sunt, in majoritatea cazurilor, cei din familie. Si chiar daca o parte din ei sunt in varsta, nu te gandesti aproape niciodata ca i-ai putea pierde. Eu i-am pierdut aproape pe toti. Inafara de mama nu mai am pe nimeni trecut de varsta a 3 a. Pana sa vezi moartea sub ochii tai nu te gandesti niciodata la ea. Sau la oamenii de care te-ar putea priva, intr-o secunda, pentru totdeauna.

Pentru mine linistea e definita de sunetul vocii mamei mele cand o sun si inca imi raspunde la telefon. Cat timp o am pe ea, nimic nu mi se pare imposibil. Asa ca o sun in nestire, de zeci de ori pe zi, in conversatii ce uneori se rezuma doar la " ce faci? ". In ciuda tuturor pierderilor de pana acum, pe ea nu concep ca nu o sa o mai am intr-o zi.

Cu siguranta avem toti cate o slabiciune. Un calcai al lui Ahile care ne merge pana in inima. Gresim crezand ca avem timp sa le spunem sau sa le aratam oamenilor de langa noi cat sunt de importanti pentru linistea noastra. Si amanam. Apoi uitam. Pana intr-o zi in care ne trezim cu un morman de lucruri nespuse pe care insa nu mai are cine sa le asculte.

Pune mana pe telefon si suna. Ia cheile de la masina si pleaca. Nu irosi inca o zi...

Reveniri

Nu tin minte cine a iubit mai mult, nici cine a gresit mai mult. Defapt, mi-as putea aminti daca as vrea. Dar nu.
Tin insa minte, cu lux de amanunte, toate noptile tarzii in care tu si eu defineam cuvantul ”impreuna” intr-un mod atat de banal si totusi, atat de suficient. Nu ne-am promis prea multe lucruri pentru ca am avut mereu siguranta ca ” pentru totdeauna - doar pe tine- cel mai mult” sunt termeni prea vagi pentru a defini ceva in ceea ce ne priveste. Luam zilele una cate una. Una cate una ne era de ajuns.

Apoi tu ai vrut mai mult. Ai strans zilele petrecute impreuna si ti-a iesit un numar mare pe care n-ai stiut sa-l gestionezi, asa ca ai dedus ca e nevoie sa trecem la un alt nivel. Tu zici ca ai simtit, eu zic ca ai dedus. Adevarul o fi la mijloc. Adevarul nu ne mai e de niciun folos. Nu te-ai gandit ca poate nu sunt pregatita, ca vrand asta s-ar putea sa strici lucrurile, ca uneori mai putin e mai mult.

Ar fi frumos sa spun acum ca ne-am strans mana ca doi oameni maturi si ne-am asumat despartirea. Ar fi. Pacat ca n-a fost asa. Nici asta insa nu mai conteaza. Ce conteaza e ca dupa o vreme de asumare si neasumare, de porniri si refulari, de freamat si amintiri, de lipsa unuia din viata altuia, am lasat balta tot (oameni, planuri, promisiuni) si am deschis o mare paranteza pentru a ne include, inca o data, pe unul in viata celuilalt.

Auzisem atatea povesti despre -ata pe care daca o tai o sa-i simti mereu nodul oricat de bine l-ai face, despre iubirea in care daca intervine dezamagirea nu va mai fi niciodata rotunda ca la inceput, despre oamenii ce, o data despartiti nu mai stiu rezona oricat ar incerca, etc, (bla-bla-uri mai mult la vremea aceea). Degeaba primesti avertismente, degeaba citesti carti, degeaba stii exemple clare din viata altora. Tu o tii pe a ta. Tu esti sigura ca povestea ta e altfel decat a tuturor, ca dragostea ta e mai mare, ca semnele sunt mai clare, ca revenirile nu sunt definite ca fiind urmarile unor plecari, ca... Si te incapatanezi. Ierti si uiti c-ai plecat, c-a plecat, c-ai gresit, c-a gresit. Gasesti motive, justifici comportamente, crezi explicatii. Incerci sa o iei de la capat.

Si asta am facut. Am luat-o de la capat. Din prima zi am incercat sa par a simti ca sunt unde mi-e locul. Adica inapoi langa tine. Ai incercat sa-mi spui ce ai facut in toate lunile in care nu am stiut nimic unul de celalalt dar te-am oprit. Nu voiam sa stiu. Cred ca nu voiam sa accept ca ai putut trai fara mine si, mai mult, ca am putut trai fara tine. Vorbeam doar despre lucruri prezente si ne zambeam, mai mult politicos decat din suflet, unul altuia. Toate gesturile, cel putin ale mele, erau parca mecanice. Tu tot asteptai sa izbucnesc, eu eram surprinzator de calma. Cred ca am stiut din primele clipe ca nu o sa mearga. Aveam nevoie insa sa mi-o si dovedesc, aveam nevoie sa duc o ultima lupta in numele iubirii, aveam nevoie sa elimin intrebarile de genul "cum ar fi fost daca?" ce stiu ca m-ar fi bantuit mereu. I needed a closure. I had one.

Nu ma mai gandesc la zilele acelea. Stiu rezultatul lor pentru ca l-am vrut si l-am primit. Nu m-as fi intors la ele daca azi, cel mai vechi prieten al meu - cum ii place lui sa isi spuna, nu mi-ar fi povestit despre cea care, cred eu (si el) e marea lui iubire pierduta. Am simtit pe masura ce imi povestea toata nedreptatea lumii, inca o data, adanc in piept. As fi urlat in locul lui ca nu e corect, ca lucrurile ar trebui sa stea altfel. Ii spun in schimb aici ca eu cred, din tot sufletul meu ca, daca doi oameni sunt meniti sa fie impreuna, vor gasi o cale, ca, daca iubirea exista iar purtatorii ei au suficient curaj sa lupte, ea va triumfa. Ca nimic nu e prea greu, prea sus, prea mult. Ca nu exista "nu pot", doar "nu vreau"! Ca e mereu o cale...




Kiss me hot before you go...

Beneath Your Beautiful

Zilele trecute mi-a povestit o prietena despre o intalnire la care fusese. Cum il placea din multe privinte insa nu putea trece peste faptul ca era prea mic de inaltime. Ea e inalta, frumoasa si sensibila. E adevarat, nu merita mai putin de la omul de langa ea. Nu m-am putut abtine si i-am spus sa-i acorde, totusi, o sansa.

Gresim de foarte multe ori etichetand oamenii de dinainte de a-i cunoaste. Pentru ca am fost raniti de prea multe ori credem ca dragostea poate fi doar dureroasa, pentru ca prietenii ne-au intors de prea multe ori spatele credem ca ne sunt de ajuns amicii, pentru ca cineva ne spune ca am arata mai bine blonde, ne facem blonde chiar daca e ultima culoare pentru care am fi optat, ne infometam pentru a incapea in hainele cumparate cu o masura mai mica, ne cocotam pe tocuri incomode, ne imbracam in haine multicolore si ne punem rujul rosu pentru zilele negre. Auzim peste tot ca trebuie sa fim aranjate chiar si atunci cand ducem gunoiul pentru ca, nu e asa, nu stim niciodata de unde sare iepurele. Postam pe facebook poze sau piese prin care dam impresia ca asteptam un print care sa ne salveze cand, defapt, noi il asteptam doar pe el, un el caruia i-am dat tot dar care n-a stiut ce sa faca cu atata iubire. Zambim tot mai des cu buzele si tot mai putin cu sufletul iar ochii nostri privesc tot mai rar spre inaltimi. Ne formam ideea ca independenta inseamna sa facem orice, oricand, cu oricine si ajungem sa ne indepartam tot mai tare de cine suntem noi cu adevarat, iar seara, in singuratatea casei noastre, nu mai stim cine suntem fara machiaj, fara zambetul din oficiu, fara ochelarii mari de soare ce ne ascund tristetea.

I”ve been there, I”ve done that... si chiar daca stiam ca e gresit ce fac, sunt rani, adanci si grele, care doar asa pot fi vindecate. Sunt oameni pe care sa ii lasam sa intre in viata noastra cu aceeasi usurinta cu care ii poftim sa plece pentru ca avem nevoie/voie sa nu simtim nimic, ne aruncam cu ochii inchisi dar cu bratele deschise pentru ca nu trebuie sa ne gandim la urmari.
O tinem asa o vreme buna, pana cand ne ducem toate luptele la capat. Cele cu noi insine sunt cele mai inversunate. Apoi lucrurile incep sa se aseze. Incepem curatenia sufletului si triem tot mai mult oamenii din viata noastra pana raman doar cei ce conteaza. Nu ne mai dorim utopii iar acum il asteptam pe baiatul simplu ce va redefini iubirea, nu pe cel complicat si dorit (si avut) de toate fetele. Va incepe un nou capitol in viata noastra. Unul pe care daca il vom urca cu pasi mici dar potriviti, nu va necesita pauze, sfarsituri, reveniri, lupte sau lacrimi. Aceasta va fi povestea mult asteptata.
Traim o singura data, dar daca stim cum sa o facem, o data ne e de ajuns!


Let me see beneath your beautiful...

Nu am timp

Nu am timp pentru nimic. De cand ma trezesc dimineata si apas cu ochii semi deschisi butonul cafetierei, pana seara cand in sfarsit ajung iar in pat am impresia ca timpul e cel mai mare dusman al meu.
Nu am timp sa imi deschid laptopul in liniste si sa imi fixez obiectivele pentru ziua in curs, asa cum ar trebui sa o faca un om cu jobul meu.
Nu am timp sa ies de la birou si sa ma plimb hai-hui singura prin oras.
O am de cateva luni pe mama la doi pasi de mine, nu la zeci de kilometri cum era inainte. Cred ca nu am scos-o de doua ori la plimbare.
Alexandra creste sub ochii mei, tot mai tare pe zi ce trece, iar eu nu pot schimba asta.
Nu mai merg la sala pentru ca drumul pana acolo era cat antrenamentul in sine si nu-mi mai ramanea timp pentru nimic.
Mi-e dor de prietenele mele dar nu sunt in stare sa ma sincronizez cu ele pentru a ne vedea. Uit sa le sun chiar daca ma gandesc la ele, nu ajung la timp, nu pot sa stau mult, etc.
As vrea sa dau vina pe un time management defectuos. Dar nu pot. Nu despre asta e vorba.
Si totusi? Unde se scurg orele?

Acum sunt pe malul unui lac. Iubitul meu pescuieste iar eu ma ascund de soare sub o umbrela. E prima data in saptamana care se incheie cand am timp. Stau si analizez ultimul an din viata mea. Si pe cei de dinainte.
Anul trecut pe vremea asta pierdeam ultima notiune de Tata pe care o mai aveam, il pierdeam pe bunicul meu drag. In urma cu doi ani ma pregateam pentru festivalul de la Sighisoara, aveam doua joburi, citeam in nestire, hoinaream pe strazi pana noaptea tarziu si invatam sa traiesc singura dupa multi ani in care uitasem sa o fac. In urma cu trei ani eram la mare iar sufletul meu fredona un cantec ce avea sa devina istorie.
Oare inainte de ce si de unde aveam timp? De unde il luam?

Cred totusi ca am imbatranit. Cred ca defapt imi lipseste energia si determinarea, nu timpul. Cred ca toti anii in care mi-a fost nedrept de greu au muscat din mine si din suflul tineretii mele. Si mi-au lasat impresia ca pot, dar nu am timp. Cand, defapt, am timp dar nu mai pot...

No, I won't spend my whole life hiding my heart away...

Nu pot sa spun ca viata mea s-a schimbat intr-o masura semnificativa de cand am deschis usile blogului. Nici ca am avut de raspuns la intrebari incomode. Da, am simtit intrebari nerostite si stiu cu siguranta ca s-a vorbit, putin macar, "de bine" la adresa mea de catre oamenii care nu mai fac astazi parte din viata mea.
Am fost intrebata daca nu mi-e teama ca devin vulnerabila acum cand lumea stie cine sunt si ce am trait. Nu, nu imi e. Nu e ca si cum mi-as fi pus viata pe tapet si chiar daca as fi facut-o, nu am nimic de ascuns. Sau, ce am de ascuns, nu devine subiect de blog :).
La fel, m-ati intrebat daca pe iubitul meu nu il deranjeaza ca scriu despre iubiri pierdute. Adevarul e ca nu l-am intrebat niciodata. Nu a fost nevoie. Stie ca are fiecare bucatica din mine.
Sunt la fel ca si voi, toti cei care ma cititi, sunt construita din lumini si umbre si plamadita din sentimente si suferinti. Atat doar ca am nevoie sa iubesc sau sufar prin cuvinte, mi-e imposibil altfel. Nu sunt insa pe un alt capat de punte. Sau, daca uneori sunt, o fac doar ca sa pastrez balansul.
Am mai fost intrebata, in cea mai mare parte de oamenii sufletului meu, de ce au trecut atatia ani pana sa fac iar asta. Nu stiu, nu am un raspuns. Pur si simplu, sufletul meu nu a mai stiut sa astearna pe foi tot freamatul din el o vreme. Sau nu a putut. Acum poate mi-am revenit. Ramane de vazut. M-am vindecat de foarte multe rani. Si am crescut. Parti lipsa voi avea mereu dar acum stiu sa traiesc fara ele.
Va multumesc pentru incurajari si aprecieri, sunt sigura ca au fost sincere.
Si va mai multumesc ca seara, inainte de culcare, cand vad numarul accesarilor, stiu ca undeva, printre voi, e o parte din sufletul meu.

No, I won't spend my whole life hiding my heart away...

My great Gatsby

Inca de la inceputul filmului mi-a zburat mintea la el. Cand Tobey Maguire a inceput sa povesteasca despre cat e de cautat, de dorit, de adulat si mai apoi, dupa ce l-am vazut pe Gatsby cu zambetul lui fermecator, cu modestia si calmul cu care facea/isi asuma tot ce era in jurul lui, am fost sigura ca se muleaza perfect cu personajul. Asa e si el. Toti vrem o bucata din el, o farama din timpul lui, o clipa in care sa ii surprinzi privirea  si sa apuci sa-i spui ceva. Candva avea timpul si energia necesara sa te intrebe ce faci si sa si ramana sa te asculte. Candva, cand norii grei de furtuna te plouau doar pe tine de parca erai din familia Addams, el era acolo sa iti spuna ca mereu vine soarele. Si asa era. E omul caruia poti sa-i ceri orice, oricand, oricat -  te ajuta chiar daca il depaseste. E omul cu care iti permiti sa fii egoist pentru ca nu prea vrei sa il imparti cu nimeni. E omul care oricat de putin timp sta intr-un loc isi lasa amprenta. Oricat de ancorate iti sunt convingerile reuseste sa te convinga sa faci cum vrea el. E omul ce, cand crezi ca il cunosti, te mai surprinde cu ceva si iti demonstreaza ca habar nu ai cine e. E unul dintre cei mai inteligenti oameni din toti cei pe care ii vei intalni vreodata. Are mereu argumente. Si nu lasa de la el. E rac, nu poate da inapoi. E lider, niciodata sef.
De la el am invatat tot ce a fost nevoie ca sa ies "in lume". El a fost primul "om mare" care mi-a citit poeziile. Care m-a dus la un concert, la un film, la un restaurant, la un club.
De la el am invatat ce e muzica buna, el mi-a dat prima data sa citesc cartile ce trebuiau citite, sa vad filmele ce trebuiau vazute.
De cate ori am simtit ca lumea se prabuseste peste mine (si s-a prabusit de cateva ori) a fost acolo sa se asigure ca ma ridic.
Mai toate prietenele mele erau indragostite in liceu de el. Nu am dat insa niciodata nimanui numarul lui de telefon, eram mult prea egoista ca sa il impart cu cineva. Inca sunt.
Si altele, multe altele pentru care mi-ar trebui pagini intregi ca sa le povestesc.
Aparent, are tot ce si-ar putea dori cineva. Aparent, toti avem. Aparent, e un om rece si serios. In realitate insa, e cladit si plamadit doar din sentimente, emotii si zbucium...

Peste cateva minute e ziua lui. Ce poti sa ii doresti unui astfel de "om"? De unde sa scoti cuvintele care sa te ajute sa exprimi o parte, infima macar, a ceea ce simti, crezi, speri, vrei sa i se intample? Nu ai de unde. Nu poti decat sa speri ca in toti anii astia, de cand il stii si de cand te stie - in cazul asta, dintotdeauna - a inteles. Ca e suficienta o privire in locul unor sute de cuvinte. O lacrima ce o tii cu disperare sa nu cada cand il iei in brate si ii spui, din tot sufletul tau: La multi ani!

 E cel mai greu articol pe care l-am scris pana acum. Si asta pentru ca prea greu de descris in cuvinte o astfel de dragoste. Dragostea pentru fratele meu.

La multi ani, My Great Gatsby!



E una din putinele poze pe care le avem in formula asta, eu, tu si minunatia ta de fetita.

Piesa pe care am ales-o e oarecum trista. Dar e profunda. Asa, ca tine. Soldier of fortune...

Baby step

Azi am facut pasul pe care il tot aman de un an. A fost greu chiar daca a fost doar la distanta de un click.
In prima ora de cand l-am distribuit pe facebook, blogul meu a avut 146 de afisari de pagina. A fost ceva...ce nu pot sa descriu in cuvinte, coplesitor si neasteptat. Am postat o parte dintr-un articol ca descriere la o poza iar tu, Lavinia mea draga, m-ai intrebat ce e cu textele astea frumoase. Si mi-am amintit, intr-o fractiune de secunda, de nesfarsitele biletele si scrisori ce ni le trimiteam in anii aia ce pareau ca nu se vor termina niciodata. Asa ca mi-am zis ca e timpul. Poate a fost, poate n-a fost, cifrele sunt insignifiante pana la urma, comentarile ce le-am primit insa, mi-au umplut inima.
"Plang la birou ca o nebuna, citind text dupa text. Imi era dor de textele tale scrise pe colturi de hartie sau servetele si pasate discret peste umar, mai in spate cu o banca, despre iubire, despre speranta, despre tatal tau, despre noi si viitor. Ce bine ca le-am regasit..."  Multumesc, Lavi!
O sa vina si criticile, probabil. Conteaza mai putin. Nu sunt pregatita pentru ele, dar voi fi.

Profit acum de ocazie si va urez bun venit in viata mea de dincolo de usi....

http://www.youtube.com/watch?v=SkGFEfvtQY0

In mine...

Cand ai plecat, am stiut. Nimic, niciodata, nu o sa mai fie la fel. Soarele o sa ma arda, marea nu o sa mi se mai para nesfarsita ci rece, vantul o sa-mi usuce pielea, privirea o sa-mi devina opaca, "dragoste" o sa devina cuvant de dictionar, rasul o sa se transforme in zambet iar sufletul o sa mi se inchida cu nedrept de multe lacate fara cheie. Am mai stiut ca nu o sa incetez niciodata sa te caut. In fiecare sunet, in fiecare miros, in fiecare privire. In fiecare barbat.

Nu m-am inselat nicio clipa, in nicio privinta. Locuiesc in aceeasi casa, era mult prea dificil sa renunt la ea si, chiar daca am renovat-o din temelii pentru a nu-mi mai aminti de tine, un lucru a ramas neschimbat. Usa pe care ai plecat. Si sunetul ei inchizandu-se in urma ta. Uneori ma uit obsesiv spre ea. Recunosc, chiar daca te stiu in alt colt de lume, astept sa te intorci. Sa te intorci ca si cum nu ai fi plecat niciodata.

Oamenii din jurul meu nu-ti pomenesc numele, esti o poveste incheiata, esti un subiect tabu, esti doar o umbra ce nu trebuie sa-mi mai intunece viata.

Si totusi... "In mine se mai vorbeste si astazi despre tine."

http://www.youtube.com/watch?v=2ntKgLxgY9s&NR=1&feature=endscreen

Azi, nu...

Asternuturile inca miros a tine. Nu tare, suficient insa cat sa nu ma lase sa le schimb. E totul pastrat nemiscat. Camasa ta alba, preferata mea, pe scaunul de langa noptiera, ceasca ta de cafea, inca pe jumatate plina si florile ce incep sa se ofileasca. Nu ma pot atinge de nimic. Au ramas toate incremenite. Si ele, si eu. Fata mi-e impietrita, nu pot schita niciun gest, nu ma pot forta sa imi iasa nici macar o grimasa. M-am ridicat mecanic din pat doar ca sa verific daca nu cumva te-ai intors. Am zeci de apeluri ratate si mi-e plina casuta de mesaje, de amenintari ca, daca nu raspund, vin peste mine. Ce sa le spun? Nu pot sa pronunt cuvantul. Daca il rostesc, devine adevarat. Iar eu, si inima mea, si fiecare bucatica din mine striga si urla sa vii inapoi.

Mi-e sete. Mi-e foarte cald si mi-e sete. Deschid frigiderul si vad inghetata mea preferata. Tu mi-ai cumparat-o. N-o sa ma ating de ea, n-o sa mai vreau niciodata sa mananc aroma aceea. Inchid usa si te vad. Esti pe magnetul de frigider in prima poza ce o avem facuta impreuna. Merg inapoi in pat, imi iau camasa ta pe mine si ma pun sa dorm. Sunt istovita de dor si de durere. E doar a doua zi si totusi lumea s-a oprit in loc. Stiu ca trebuie sa ma ridic, sa ma reculeg, sa merg mai departe. Stiu si ca o sa o fac. Dar nu azi, azi nu pot. Azi raman aici nemiscata. Si te chem. Si te astept sa te intorci.

Come back, I'm THE ONE...
http://www.youtube.com/watch?v=x4r-c4I_9Rc

Punct. Si de la capat.

Vine o zi in care nu mai suntem in stare sa ne pastram promisiunile. Sau nu mai vrem. In care prezenta langa noi a persoanei care candva ne taia rasuflarea ne e indiferenta, ba chiar ne incomodeaza. Cand nu ne mai regasim in poze, in mesaje, in biletelele de dragoste lipite pe frigider, in ochii in care ne oglindeam candva.

In ziua aceea nu ne mai intrebam cum s-a ajuns aici si nici cine e de vina. Ne pasa prea putin, lucrurile nu se mai pot schimba. Sufletul nostru inca e confuz si ranit, inima bate si nu bate dar mintea ne e lucida. Si ne spune, prima data incet si cu manusi, apoi tot mai alert si fara ocolisuri: e timpul sa pleci. Sa pui punct. Te doare insa si ti-e asa greu! Iti lasi in urma, pe langa anii pierduti, atatea amar de vise, de planuri, de "tot ce stiai ca de data asta va deveni realitate". Te-ai inselat iar. Semnele mint. La fel si oamenii. Ne dam drept ceea ce nu suntem, stim ca daca ne-am arata asa cum suntem defapt, sansele de reusita nu ar fi aceleasi. Speram ca in timp, omul de langa noi devine dependent si nu o sa aiba curajul sa plece, sa se rupa, sa puna punct.

E o zi calda. Esti calma si lucida. Asa cum numai un om care a iubit cu adevarat poate fi. Cum numai un om care isi constientizeaza lupta pierduta poate fi. Cum numai o inima ranita pana in ultima particula poate stii. Stii ca trebuie sa incepi sa iti faci bagajele dar nu rochiile pe care nu o sa mai fii in stare sa le porti o vreme (pentru ca te intorc in niste momente pe care trebuie sa ti le reprimi) sunt acum o problema ci tot ce se zbate in tine. Pentru "totul" asta nu ai cutii de depozitare, saculeti cu snur auriu, cufere cu lacat fermecat. Incepi sa te panichezi. Tremuri si iti vine sa plangi. Ce o sa faci cu atata dragoste? Cu tot ce urma sa faci si nu o sa mai poti? Cu toate noptile in care ai adormit in bratele lui avand certitudinea ca asa va fi mereu, ca te va proteja si iubi cum stii ca meriti? Cu toate zambetele, cu toate valurile in care te-ai aruncat cu ochii inchisi pentru ca el te tinea de mana?

O sa faci ce ai mai facut. O sa supravietuiesti. O sa te redescoperi. O sa inveti sa traiesti, iar, tu cu tine. O sa cunosti oameni noi care te vor face sa razi, o sa te reapropii de oamenii de langa tine, de cei care au ramas, o sa te plimbi, o sa citesti, o sa te ingropi in munca de la birou, o sa conduci fara tinta. O sa plangi. O sa plangi mult. O sa asculti aceeasi piesa, de la Lana sau Adele, pe repeat zile intregi si nopti la rand. O sa uiti sa mananci. O sa adormi, istovita de dor, tarziu in noapte si o sa te trezesti in zorii zilei parandu-ti-se ca l-ai auzit venind. O sa ii schimbi apelativul in telefon. Apoi o sa il stergi de tot.

Anii o sa treaca. Intr-o zi o sa iesi din carapace si din vierme o sa devi fluture. O sa te lasi prada unei alte iubiri. Poate o sa fii fericita, poate de data asta o sa ai la picioare toate visele ingramadite sa ti se implineasca. Poate o sa il uiti. Poate.

Te vei intreba insa, cel putin o data cu voce tare si de mai multe ori pe furis, cum ar fi fost daca...

Iar de uitat, nu o sa il uiti niciodata...

Memories

Un om lasa mereu in urma lui amintiri. De toate soiurile.

O parte din trecutul meu a ramas vie in mine si va ramane mereu; franturi imi amintesc vag si asta doar cu ajutorul altora; piese dintr-un fel de puzzle, piese esentiale, le-am scos si le-am aruncat ca sa pot trai mai departe, ca sa pot visa din nou; mai sunt cateva cercuri inchise definitiv si de care, din motive de securitate nu ma ating niciodata.

Tu esti in toate, te gasesc in parte, in fiecare. Bucati din tine si din tot ce am trait impreuna. Anii trec insa. Uneori mai repede de cat am vrea, de cat am putea controla. Am tinut cat am putut de strans capatul meu de sfoara, pe capatul meu de punte. Ne-am pierdut de multe ori. Poate de nedrept de multe. Am gasit insa mereu, nu stiu cum, nici datorita cui (poate tie- de cele mai multe ori) puterea de a regasi poteca noastra. De a ne reveni. De a fi iar impreuna. Ne leaga lucruri si, mai mult, suferinte datorita carora vom fi mereu impreuna, independent de timp si spatiu.

Mi-e greu sa iti spun, prin cuvintele astea ce uneori, oricat le stoarcem seva nu sunt in stare sa insufleteasca trairile noastre, tot ce iti doresc sa ti se intample. Pentru unii pari a le avea pe toate. Ce stiu si cred si eu e ca intr-o zi chiar le vei avea pe toate. Pentru ca esti tu! Pentru ca sta in puterea ta! La fel, pentru unii par si eu a le avea pe toate. Si poate asa si e. Cert e insa ca fericirea nu-mi va fi nicicand rotunda fara tine, undeva alaturi.

La multi ani, draga mea Simona!

Piesa asta e pentru noi... http://www.youtube.com/watch?v=jT9X3a4W2ww

I gave up dreaming for a while

E ciudat sa ma uit la alti oameni, oameni despre care, aparent, nu stiu nimic si sa ma regasesc in ei. La semafor m-am regasit in tine. In bucati triste din tine. Si a fost ciudat.
Nu stiu cum esti tu; ce faci sau incerci sa faci acum, gandindu-te la altii, agatandu-te oarecum de ei, am facut sau incercat sa fac si eu. Mie nu mi-a iesit. Am incercat toate modalitatile, m-am incapatanat sa ma agat de oameni care chiar ar fi putut sa aiba grija de mine; degeaba, m-am trezit dimineata in brate calde ce insa nu ma puteau incalzi, in priviri in care nu ma vedeam si intr-o singuratate sfasietoare. Tu poate esti mai norocoasa. Prefer sa nu dau sfaturi. Imi permit doar sa-ti zic ca unele rani trebuie vindecate incet, ca uneori, pansamentele nu ajuta...
Eu m-am hotarat sa renunt o vreme la vise. M-am hotarat sa-i dau timp, timpului. Sa-l las sa ma vindece. Sa cred ca ma poate ajuta sa uit. Trebuie sa fie asa, in caz contrar, imi voi pierde mintile. Si sufletul.
Calcaiul lui Ahile s-a extins, asa, cam pe trei sferturi din trup. In orice parte privesc, vad si aud franturi de clipe ce-mi iau somnul si-mi opresc respiratia, ce-mi alunga linistea si-mi taie aripile, ce-mi frang zborul, ce ma fac sa-mi inghit, in sec, lacrimile sarate. Sunt bolnava de tine si de lipsa ta. Si trebuie sa ma vindec. Caut leaucuri cu disperare. Tratamente scumpe si elevate ce au functionat la unii, ierburi babesti ce au functionat la altii. Nimic nu se prinde de mine. Nimic nu se desprinde de tine.
Inchid ochii, tarziu in noapte, istovita de dor si nesomn, si nu mai visez nimic. Poate asa, in timp, redevin eu. Un alt eu, unul cu care o sa pot trai.


“Si si-a pus manusile albe, ca sa nu lase amprente atunci cand a batut in inima mea si am crezut ca numele lui e Iubire”. 

De ascultat pe repeat...  http://www.youtube.com/watch?v=olEnt42rgLs

Let go

Am trait mereu in umbra ta. Tu ai fost mereu cea frumoasa, cea tanara, cea plina de viata. Rasul tau se auzea din alta lume si cand intrai in casa se lumina tot.
Am trait mereu in umbra ta dar nu m-a deranjat niciodata. Aveai o forta de a pune lumea in miscare cum nu am mai vazut. Faceai lucrurile sa vibreze si pe mine, o data cu ele. Ai transformat tot in lumea mea. Mi-ai deschis in fata un cer plin de stele cum nu mai vazusem pana atunci. Ti-am pus lumea la picioare si un diamant pe deget.
Cere-mi sa ma intorc. Nu mai pot trai departe de tine. Nu mai pot respira alt aer decat cel care ramane de la tine. Cere-mi sa ma intorc si las tot intr-o singura clipa, pentru o singura clipa cu tine. O clipa cu tine inseamna defapt o eternitate. Imi ajunge. Doar cere-mi.

Nu pot sa iti cer asta. Si nu poti sa imi ceri asta. Poate daca nu m-ar fi obsedat ani intregi Jocul Ielelor, poate daca as fi crezut ca si dragostea imperfecta e tot dragoste, daca as fi crezut in plecari si reveniri, in tertipuri si razbunari, in alt eu si in alt tu... poate asa, si repet - poate- ti-as zice sa vii, daca vrei. Dar sa iti cer sa te intorci - niciodata!

Primavara incepe cu mine!

In fiecare an mi-a stat cate ceva in cale pentru a putea decreta cel mai bun an de pana atunci. Ceva sau cineva. Am asteptat mereu sa vina cineva, sa faca ceva si sa-mi aduca primavara in suflet, dragostea in privire, soarele mai aproape, ploaia mai calda, promisiunea mai aproape de implinire.

Anul trecut a fost singurul in care am putut spune, cu inima deschisa si cu vocea ferma ca a fost cel mai spectaculos! 
Inceputul lui 2013 n-a fost nici pe departe de talia lui 2012 si, dimineata cand vorbeam despre asta, asa, ca la inceput de primavara, mi-a raspuns un prieten: nu-l poti cunoaste de doua ori pe S. Asa si e, toata maretia anului trecut mi-a fost data de EL, toate gesturile mici adunate, toate faptele mari facute, toate promisiunile pe care am fost in stare amandoi sa le pastram si indeplinim au facut anul trecut rotund, fara colturi, fara scapari.
Probabil ca nu putem avea doi "cei mai buni ani", probabil ca dupa unul bun vine unul rau, nu stiu si nu-mi pasa.

Anul asta m-am hotarat sa fie anul pe care mi-l dedic mie, anul in care zambetele trebuie sa vina de la mine, fara un motiv anume, anul in care am grija ca dragostea sa-mi ramana aproape, lipita de suflet, dar imi pastrez identitatea.
Anul in care ma urc la volan si conduc fara tinta, pentru prima data in viata. 
Anul in care sunt buna cu toti oamenii rai din jurul meu.
Anul in care las rutina in urma si scot pasiunea la lumina.
Anul in care citesc pana cad in somnul lin din bratele iubitului meu. Duzine de carti. 
Anul in care las un film sa ma faca sa plang. O melodie sa-mi faca pielea de gaina. Un copil sa-mi rastoarne principiile. Un batran sa ma invete ca pot. 
Anul in care merg la teatru si ma plimb sub clar de luna.

Anul asta e despre mine. E despre soare si culori vii. E despre parfum si despre arome. E despre ajutor si mila, despre sprijin si curaj. E despre muzica si libertate. E despre sunetul ala de final care iti spune ca poti, daca vrei!

Anul asta e anul marilor iubiri si-al marilor dorinte. Si al tuturor pasilor pe care trebuie sa ii parcurgi ca sa reusesti! 

Anul asta e despre mine! Anul asta e despre tine!

Anul asta are un sound ...
https://www.youtube.com/watch?v=_bdOTUocn5w