Primavara mea

Am stiut ca voi simti ca a venit primavara cand primele mele lalele vor inflori. Cand pot calca desculta pe iarba mea. Cand tot ce aud sunt cantece de pasari sau sunetul turmei de oi de langa padure. Cand pot atipi cu o carte in mana. De un an astept ziua asta. A venit.

Undo

A fost o vreme in care imi beam cafeaua in fiecare dimineata din aceeasi cana. Avea gust de iubire, nu doar de cofeina. Intr-o dimineata, printr-un gest voit, voluntar si asumat, am spart-o. A fost primul si singurul lucru pe care l-am spart vreodata. Cioburile nu au adus noroc. Din urmatoarea dimineata s-a mai simtit doar gustul cofeinei, atat, era cafea in stare pura, fara aroma, fara poveste. Au trecut de atunci sute de dimineti. Am schimbat cani, cafele si am incercat sa dau viata altor povesti. Nu a existat insa nici macar o dimineata in care, in timp ce-mi torn cafeaua, sa nu ma intreb ce s-ar fi intamplat daca nu alegeam sa o sparg. Nici macar una.

Viata ne da de prea putine ori sansa sa ne intoarcem si sa reparam. Butonul de undo exista doar in tastaturi, in realitatea de dincolo e intangibil. Asa ca incepi sa inveti. Sa vorbesti, sa te exprimi cuprinzator, sa spui cat mai multe din priviri ce nu au nevoie de cuvinte. Iti setezi functii ce iti opresc un mail sa se trimita sau chiar ti-l aduc inapoi. Eviti afirmatiile de valoare. Omori in tine tot mai multe porniri. Risti tot mai putin, deci, traiesti tot mai putin. Incerci sa te lasi de cafea. Incerci. E, crezi tu, tot ce ti-a mai ramas. Apoi incercatul se opreste. Nu mai vrei butoane. Nu mai vrei functii. Nu mai vrei control. Vrei doar un om ce intelege toate astea, un om pe care un gest, un lucru, un cuvant, o cana sparta, nu o sa-l sperie, ba chiar din contra...

Puterea exemplului

Stiu oameni care devin buni de doua ori pe an, in apropierea Craciunului si a Pastelui. Nu o fac pentru ca asa simt, ci pentru ca asa le dicteaza societatea, pentru ca asa vad ca se intampla in jurul lor, pentru ca asta aud in stanga si-n dreapta. Mai stiu oameni care refuza sa acorde orice fel de ajutor justificandu-se ca nici pe ei nu i-a ajutat nimeni niciodata. Dar nu despre acei oameni sau despre altii asemanatori lor vreau sa vorbesc.
Vreau sa vorbesc despre oamenii care sunt oameni, despre cei pe care ii impresioneaza greutatile celor din jur, despre cei care nu isi propun sa fie buni, ci, pur si simplu, sunt, despre cei care isi intind mainile si isi deschid sufletul pentru a ajuta, despre voi, toti cei care ma cititi.
Toate "mini campaniile" mele in care am strans cadouri sau pachete au prins viata datorita oamenilor din jurul meu care m-au ajutat sa ajut, care s-au implicat, care au ales sa le pese. Atat cadourile din fiecare an de Craciun cat si pachetele pentru batranica din Cluj au avut un numar mult peste asteptarile mele si asta nu s-ar fi putut intampla fara voi. Si va multumesc! Va multumesc! Va multumesc!

Mai e o saptamana pana la Paste. Daca ne-am propus sa fim buni, sa fim buni. E ok si asa, sa fie un task de o saptamana, sa incercam sa schimbam ceva macar pentru o perioada. Va provoc insa la altceva. Va provoc sa fiti buni in fiecare zi. Cu fiecare om pe care il intalniti, fie ca il cunoasteti, fie ca nu. Dezinteresat. Involuntar. Sau voluntar. Sau cum vreti voi. Doar sa fiti. Hai sa nu mai rasplatim raul cu rau. Hai sa nu zambim doar daca ni se zambeste. Hai sa nu asteptam mereu sa faca altii primul pas. Hai sa avem reactie, impuls, nu doar sa raspundem mereu la actiunile altora. Hai sa facem noi diferenta, Hai sa devenim noi exemplul de care altii au nevoie sa se schimbe. Nu se rezuma totul la bani. Nici vorba! Sunt atat de multe lucruri care tin de noi, pe care le putem face si nu au absolut nicio legatura cu banii.

E atat de usor sa fim buni! Dar va rog, nu ma credeti pe cuvant! Testati singuri!


P.S: pentru cei care m-ati intrebat de batranica, va raspund aici: merg la finele saptamanii cu un pachetel pentru Paste.

Alexandra mea

De 8 ani, indiferent ce a fost in sufletul meu, mi-am pus o dorinta impreuna cu ea cand a suflat in tort. De 8 ani mi-a rasturnat lumea si mi-a schimbat sistemul de valori. 8 ani...cum au trecut?!
Vineri m-a sunat sa ma invite la ziua ei. Apoi m-a intrebat:
-Il stii pe Lorin de la mine din clasa?
-Nu, de ce?
-Ma iubeste.
-De unde stii?
-Si-a scris pe mana.
-Si tu ce ai facut?
-Mi-am scris si eu.
Am tacut. Imi venea sa rad. Tare de tot.
-Si l-ai invitat la ziua ta, nu?
-Nu.
-Pai de ce?
-Pentru ca eu am dat deja invitatiile pt ziua mea si el ma iubeste de azi.
-Pai suna-l.
-Claaaaaudia (oftand nervoasa), eu sunt acasa, de unde sa fac rost de numar?!?
Am amutit. Mi se parea super amuzant dar in acelasi timp ireal. Chiar purtam o discutie adulto-tragico-copilareasca cu omulteul meu ce azi a implinit 8 ani si vineri s-a indragostit.

O iubesc atat de tare ca ma doare inima cu fiecare centimetru cu care o vad cum creste. Si creste tot mai mult. Si nedrept de repede.
La multi ani, copilul meu iubit! Iti multumesc ca in fiecare an ma inveti ca iubirea nu are margini...

Simply live

Cred ca viata se imparte in "te iubesc-uri", in cate spunem si in cate auzim. In cate ne-au salvat si in cate ne-au pus la pamant asteptand in zadar sa mai vina. In cele la care trebuie sa renuntam si in cele pentru care trebuie sa luptam pana la capat.
Cred ca viata are insemnatate prin lucrurile pe care reusim sa le lasam in urma noastra in sufletul celor de langa noi.
Cred ca cele mai importante momente ale unei zile ar trebui sa fie acele 5 minute de dinainte sa adormi, cand iti dai seama cum datorita tie oamenii sunt fericiti, cum tu reusesti sa reprezinti lumea pentru cineva, cum ai reusit sa devi ancora cuiva, cand stii pentru ce/ cine traiesti, cand fericirea altuia e, defapt, fericirea ta.
Cred ca in momentele in care vrei sa renunti trebuie sa iti amintesti de toate clipele in care lumea ti-a fost pusa la picioare si sa ai convingerea ca nu a fost o intamplare, ca nu e singurul dar ce-l primesti de la viata, ca nu trebuie sa te cheme Alice pentru a fi in Tara Minunilor.
Cred ca oricat ne-am apara nu vom fi niciodata suficient de pregatiti sa le facem fata oamenilor ce renunta la noi fara lupta dar ca vom invata ca ranile se cicatrizeaza si ca putem trai cu ele.
Cred ca cele mai mari dovezi de iubire nu sunt cele pe care le poti imortaliza prin printscreen ci acelea care au stiut sa-ti reconstruiasca inima cu bucati lipsa transformand-o intr-o fortareata.
Cred ca o lupta daca nu vine din ambele parti implicate, in egala masura, trebuie abandonata.
Cred ca daca ne dorim ca oamenii sa fie buni cu noi trebuie sa incepem prin a fi noi buni cu ei.
Cred ca ne gandim prea mult si actionam prea putin. Cred ca facem promisiuni pentru a salva o situatie imediata si nu vedem imaginea de ansamblu. Cred ca si eu te iubesc a devenit raspuns predefinit, nu ecou al unor trairi.
Cred ca ne ingradim dreptul la fericire lasand sa moara in noi prea multe vise.

Ce-ar fi daca de maine am incepe sa traim cu adevarat? Fara reguli, fara oprelisti, fara teama de esec, fara toate lucrurile care se afla doar in mintea noastra?
Ce-ar fi daca am incepe de azi?

Aripi frante

Nu am fost niciodata mai obosita ca acum de oamenii ce incearca sa ma transforme in altceva decat sunt, de oamenii care incearca sa ma convinga ca lucrurile in care cred sunt gresite, ca, ce caut eu nu exista, incepand de la cele mai banale sentimente până la dragostea aia ce trebuie sa fie pentru totdeauna.
Daca de maine viata ar insemna sa merg la munca doar pentru a plati facturi, atunci nu vreau sa ma mai trezesc. Daca de maine ochii bărbatului in care m-as oglindi ar fi opaci sau ar avea clar conturate granitele peste care nu ar trece pentru mine, atunci prefer sa il pierd de azi. Daca de maine toate promisiunile au termen de valabilitate stabilit, atunci nu vreau sa mai aud niciun cuvant.

Unii oamenii se tem atat de tare de esec incat nu risca nimic de frica prăbusirii unui vis. Aleg sa ramana in permanenta treji de teama ca visul le-ar putea plăcea atat de mult incat le-ar schimba intreaga scala de perceptie. Asa ca raman in cotidian. In zona lor de confort. Facand/ spunand/ traind/ iubind in fiecare zi cu aceeasi intensitate. Nici un decibel in plus, nici unul in minus.
Apoi se trezesc intr-o zi coplesiti de toate "cum ar fi fost daca", de toate regretele, de toate neputintele. Ar schimba totul dar e tarziu. Prea târziu.

Nu, nu imi mai spune ca viata nu e in carti sau in filme. Ca realitatea nu va fi niciodata cum o vreau eu, cum o astept si cum o caut. Ramai in zona ta de confort si iubeste cu gramaj, la kil, la jumate, cum e oferta. Eu vreau totul. Pentru ca dau totul. Eu nu vreau nimic din tot ce e lumesc, din ce au avut altii. Eu vreau povestea mea. Vreau freamăt. Vreau respiratie tăiată. Vreau emotie.

Eu nu am aripi frante. Si daca as avea, am îngeri sa ma poarte pe palme. Iar de visat nu voi înceta niciodata sa visez un altfel de vis. Unul pe care mi-l clădesc singura cu fiecare zi.

Adevaratele lupte

Cred ca in viata totul tine de perceptie. De ce alegem sa vedem, sa simtim, sa traim, sa fim. De oamenii la care ne raportam, de situatiile in care alegem sa intram, de felul in care iesim din ele cand nu ne mai multumesc, de luptele pe care le ducem si de armele de care ne folosim pentru a castiga.

Uneori insa lucrurile nu depind de noi, nu avem posibilitatea sa alegem. Viata ne ia din punctul x, ne pune in punctul y si nu ne da nici macar o sansa.
Ne uitam, cred, de prea putine ori in jurul nostru. La greul pe care il duc oamenii. La luptele lor pentru a supravietui. La masa calda careia i-au uitat gustul, la notiunea de familie ce poate nu au cunoscut-o niciodata. La dreptul de a alege, de care ei nu au facut uz.
Daca am face-o, ne-am da seama cat suntem de norocosi. Ne-am da seama ca dramele noastre nu sunt chiar drame. Ca negrul nu e chiar negru, ca luminita de la capatul tunelului exista.

In urma cu cateva zile am fost la Auschwitz. Mi-e greu sa scriu despre asta. Ce simti cand vezi la televizor sau citesti ca s-a intamplat acolo, nu are nici o legatura cu ce traiesti in ora aia in care pasii tai calca in acelasi loc cu ai lor. Mi-a amintit, in caz ca mai aveam nevoie, cat sunt de norocoasa avand tot ce am. Si m-a facut sa nu mai uit niciodata.

Paturile in care dormeau

                                                 Cati pasi au facut oare pantofii astia?

                                        Copii ce nu au apucat sa aiba vise

Valize in care nu incaput sperante

                                                                 Gramezi de perii

                                    Unul dintre cele mai grotesti locuri, cuptoarele in care erau arsi

                                   

                                                           Si zidul unde erau executati

Data viitoare cand vrei sa te plangi de viata ta, gandeste-te de doua ori. Altii duc adevaratele lupte.

It's a kind of magic

Sunt vise care ni se implinesc din pura întâmplare, fara sa avem timp sa ne gandim la ele, sa le construim, sa le asteptam. Sunt vise pe care le aduni in sufletul tau si le lasi sa mocneasca pentru ca parti din tine, oricât de greu de atins ar parea, tanjesc dupa împlinirea lor. Sunt vise pentru care astepti cuminte, in locul tau, uneori 20 de ani. Poate ca in timpul ăsta nici nu ti-ai mai imaginat ca vor deveni vreodata realitate. Apoi, intr-o zi, viata iti arata ca se poate si te transpune, pentru doua ore, in nemurire.
Am crescut cu peretii plini de posterele fratelui meu cu Queen si Freddy Mercury. Tin minte ca abia asteptam sa plece la facultate si sa imi ramana mie camera, sa le dau jos si sa pun pagini intregi tăiate din Bravo si Popcorn. Tin insa, la fel de bine minte si faptul ca dupa ce a plecat, imi era atât de dor de el incat nu m-am putut atinge de peretele lui multa vreme. Posterele alea erau, practic, el.
Anii au trecut si am inceput sa le iubesc muzica. De la primul vers pana la ultimul acord de chitară, de la prima lacrima, pana, dupa foarte multi ani, la primul rand de langa o scena unde erau ei, Queen. Era el, Brian May la doi metri de mine, aplecat de cei 68 de ani pe care i-a strans, niciodată acelasi dupa pierderea lui Freddy, dar totusi, el, unul dintre cei mai buni chitaristi din toate timpurile, o parte dintr-o legenda, o legenda in sine.

A fost un vis pe care fratele meu a ales, o data transformându-si-l in realitate, sa mi-l transforme si mie. A fost, pana la urma, inca un vis pe care doar el il putea transforma in pulbere magică.

Nu am cum sa descriu ce am trait cand a inceput Love of my life, cat de sarate au fost lacrimile si cate miliarde de emotii treceau prin venele mele, cat de greu mi-a fost sa o cânt si cat de intens am simtit-o. Sunt lucruri pe care le simti si atat. Nu poti vorbi despre ele, astfel le minimizezi. Pot doar sa va doresc si vouă, din inima, sa traiti macar o data un astfel de moment.

Am inteles ca daca we are the champions e pentru ca tu ai facut sa fim! Si ca da, if we want to life forever, we can! 
You are my champion!

The show must go on!

Bunica nimanui

Conduceam fara tinta. E una din zilele alea in care am obosit sa fiu. Am trecut pe langa parc si am oprit. M-am asezat pe o banca, la soare.
- Pot sa stau langa tine, domnisoara?
- Da.
- Lucrezi in apropiere?
- Nu.
- Astepti pe cineva?
- Nu.
- Ai venit doar asa?
 - Da.
In timpul asta stateam cu ochii fixati pe porumbeii din jur. Mi s-a facut rusine de raspunsurile mele monosilabice si m-am intors spre ea. Era o batranica ce avea fata brazdata de o mie de riduri. A inceput sa imi povestească ca a venit la Catedrala si il asteapta pe unul dintre preotii care o mai ajuta, ca ea nu cerseste, ca stie ca asta am crezut despre ea cand s-a asezat langa mine (avea dreptate), ca a facut scoala si chiar si balet dar ca sotul ei ( cel mai bun barbat de pe pamant, conform spuselor ei) a murit si acum nu se mai descurca, ca nu are pe nimeni. Ca locuieste pe Motilor si asteapta primavara pentru ca e tare greu sa te incalzesti cu lemne.
- Ai mama?
- Da, am.
- Atunci inseamna ca esti fericita, e cel mai important lucru, sa ai mama.

Am inceput sa plang instantaneu. In rama ochelarilor mei de soare statea deja un pumn de lacrimi. Ea s-a ridicat sa plece. Pret de cateva minute mi-a trecut prin fata ochilor toata viata ei versurs toata viata mea. Problemele mele aveau toate, brusc, o rezolvare. Ea ducea adevarata lupta, ea, nu eu.
M-a cuprins o disperare pe care nu as putea sa o transcriu aici, in cuvinte, de a face ceva pentru ea, mai mult decat sa-i dau trei lei. Am rugat-o sa ma lase sa ii fac o poza si sa accepte sa o ajut, rugandu-i pe altii sa ma ajute.
- Dar eu sunt batrana, cum sa imi faci poza? Si eu nu cersesc. Eu nu cer de la oameni.
- Cer eu, stati linistita.

Si-a aranjat parul sub caciula fix cum o facea bunica mea. I-am facut poza. In timpul asta i-am spus ca duminica voi merge la ea si ii voi duce tot ce reusesc sa strang pana atunci. I-au dat lacrimile, nu ii venea sa creada. M-a intrebat cum ma cheama. I-am intins mana si i-am raspuns: Claudia. M-a strans atat de tare si am inteles atat de multe din strangerea aia a unei maini aspre, reci si batrane, ca imi vor ajunge o viata.
- Iuliana Badiu ma cheama pe mine.

Viata mea e departe de a fi perfecta. Dar e si mai departe de a fi tragica.
De azi, Iuliana Badiu nu mai e bunica nimanui.


Pentru cine vrea sa imi dea o mana de ajutor, astept mesajele voastre. Nu trebuie sa ii dam neaparat bani, un pachet cu alimente si haine e tot ce isi doreste.

The old sheperd

De aproape un an il vad cam in fiecare dimineata. Merge incet si greoi, mereu in aceasi directie. Mai inspre pranz are in urma lui o turma de oi, sau de capre, depinde de ora. E un batranel marunt care intr-o zi nu va mai trece pe langa geamul meu in timp ce-mi beau cafeaua. Si imi va lipsi. Atunci voi stii ca-si pastoreste turma intr-o alta lume. Nu stiu nimic despre el, nu stiu daca varsta, statura, sau faptul ca la anii lui inca face acelasi lucru in fiecare zi ma fascineaza, cert e ca pe langa mine nu trece neobservat. Ca mie imi provoaca emotie de fiecare data.
De cate ori il vad mi se strange sufletul si mi se face dor de bunicii mei, de mirosul casei lor, de bunatatea si calmul din ochii albastri ai bunicului, cei mai blanzi ochi in care m-am privit vreodata.

Cred ca de multe ori incercam sa vedem/ gasim in oamenii de langa noi ceva ce am avut la un moment dat. Franturi de priviri, de gesturi, de cuvinte. Ca incercam, prin altii, sa inviem niste sentimente de care avem nevoie pentru a merge mai departe. Ca, uneori, reusim.
Cred ca daca ne-am uita mai des la oamenii din jurul nostru, daca i-am privi in ochi si i-am asculta, viata noastra ar fi mai plina. Ca unii oameni, daca le-am asculta povestea, ne-ar putea fi lectii de viata.

Batranelul asta imi aminteste, fara sa vrea si fara sa stie, zi de zi, ce conteaza cu adevarat. E, intr-un mod ciudat si neinteles, si pastorul meu.

Be you

Mailul imi e tot mai plin cu oferte de Valentine's. Reclame peste tot. Rezervari în cluburi. Check-inurile vor curge, va fi plin de poze cu trandafiri rosii, petale pe jos, pahare de vin si cutii de bomboane. Nu e oare mai simplu sa ne traim iubirea in doi? Daca ea exista si daca o traim cu fiecare respiratie, nu e mai potrivit sa o lasam în starea ei pura? Nu ar trebui sa ii aratam in fiecare zi că o / il iubim si sa facem din asta o sarbatoare continua?
Hai sa nu mai comercializam fiecare bucatica din noi.
Hai sa nu facem rezervari pentru ca "toata lumea face".
Hai sa nu ne mai prefacem ca simtim.
Hai sa nu ne apuce panica ca suntem singuri si sa ne imbatam cu vorbele goale ale unui alt singuratic aflat langa noi.

Hai sa fim "Someone's Sunday, not Saturday night."

I'm not okay and that's okay

Am fost invatata sa nu las sa se vada ghetarii ce se topesc in mine, sa nu imi stie nimeni infrangerile, sa imi duc singura luptele. Nu stiu cat am pierdut, nici cat am castigat, nici cat am imbatranit inainte de vreme.
Am tot auzit despre cum viata e ceea ce ti se intampla in timp ce tu esti ocupat cu altele. Despre cum lucrurile cele mai frumoase sunt cele pe care nu le planifici. Despre cum trebuie sa renunti la tot ce te trage in jos pentru a putea privi catre soare. Despre cum trebuie sa il lasi sa plece pe omul care nu te mai stie iubi sau, mai mult, despre curajul de a pleca tu. Despre cum trebuie sa inveti sa spui nu chiar daca fiecare particica din tine urla contrariul. Despre cum daca faci bine, primesti bine. Despre universul care e guvernat de legea compensatiei. Despre geamul care se deschide cand o usa se inchide. Despre ingerii ce ne pazesc neincetat. Despre paradisul ce ne asteapta daca suntem buni. Despre oamenii ce isi vor aminti mereu ca le-ai fost ancora in cele mai negre furtuni. Despre mainile pe care le vom recunoaste in intuneric. Despre te iubescurile care ne-au salvat sau, din contra, ne-au secat de viata.
Despre cum vine o zi in care, absolut intamplator, iti dai seama cine esti si ce cauti in lume. Despre cum deschizi ochii si vezi, in sfarsit, cine te inconjoara. Cine conteaza. Cine e istorie. Cine e viitor. Despre cum not everyone you lose is a loss.
Despre cum o viata incepe de mai multe ori. Despre cum trebuie sa mergi inainte cu inima daca picioarele iti sunt obosite. Despre cum nimic nu te poate dobora. Despre inaltimile pe care le poti atinge. Despre dragostea in care trebuie musai sa crezi. Despre una, despre alta. Am tot auzit...

Viata nu e in carti. Nu e in filme. Nu e ce li se intampla altora. Nu e ce asteapta altii de la tine. Nu e ce voiai sa te faci cand erai mica, nu e ce ai scris in ultima zi din liceu. Nu e ce i-ai promis tatalui tau ca vei deveni nici ce inca spera mama ta. Nu e ce ti-ai planificat, fara urma de indoiala, pe o plaja pustie prin Corfu. Nu e. E, insa, toate celelalte lucruri ce inca se pot intampla. If you are not okay, it's okay. If you are lost, you'll find a way.

Big girls cry

De ceva vreme nu mai stiu daca sunt pe drumul cel bun, nu stiu nici macar daca sunt pe vreun drum, stiu insa ca acum daca sunt singura, sunt singura doar eu cu mine, ca nu mai vreau sa fug de nimic, ca, daca ma sufoc, ma sufoca doar neputinta mea de a umple un gol, nu o prapastie ce se adanceste.

Demonii din noptile tarzii in care te caut fara incetare au obosit si au inceput sa adoarma singuri, neleganati. Timpul a curatat fiecare locusor din casa si din inima iar acum miroase a lavanda, nu a tine, nu a noi, nu a promisiuni scrise pe ziduri albe, inca nevopsite. Afara miroase a zapada si a lacramioarele de la tine ce inca nu au inflorit. Dorul a devenit un cuvant ca oricare altul iar ochii au inteles ca o vreme nu vor mai zambi. Renuntarea nu mai e o temere ci o realitate. Azi a trecut, Maine e o alta zi iar Ieri nu mai exista.

Imi tot rasuna in minte o fraza de-a lui Bukovski in care zicea ca "o dragoste ca aceea era o adevarata boala, una din care nu iti revii cu adevarat niciodata". Poate ca sunt bolnava. De tine si de lipsa ta. Dar nu mai caut cu disperare leacuri vindecatoare, tratamente scumpe si elevate ce au functionat la unii, ierburi babesti ce au functionat la altii. Nimic nu se prinde de mine. Nimic nu se desprinde de tine.
Time will heal. It will. I'll wait.




I may cry ruining my makeup
Wash away all the things you've taken
I don't care if I don't look pretty
Big girls cry when their hearts are breaking.

Tu stii ce fac oamenii de langa tine?

M-am obisnuit sa fac "bine". Indiferent care ar fi cuvintele pe care le-ar urla inima mea, buzele mele rostesc acelasi raspuns: bine. Oamenii nu sunt pregatiti sa auda altceva, "ce faci?" a devenit atat de mecanic incat tine loc de salut. Nu stiu daca nu ne pasa sau doar suntem absorbiti de era asta in care ne aflam, in care nu avem timp de nimic, cu atat mai putin de problemele oamenilor de langa noi, cert e ca trăim alaturi de oameni despre care nu stim nimic din ce li se intampla cu adevarat si asta pentru ca, atunci cand ei isi rezuma raspunsul la "bine" noi nu suntem in stare sa simtim nuantele.
Pe facebook fericirea e la ordinea zilei. Am devenit experti in a o mima. M-am saturat atat de tare de cliseul "te-am vazut pe facebook, ce bine iti merge", de parca faptul ca zambesti intr-o poza iti pune lumea la picioare, de parca check in urile te fac sa dormi noaptea mai bine, de parca un like il aduce mai aproape pe omul de care ti-e dor.
Oamenii vad, pe de o parte, ce ii lasam sa vada, si pe de alta, ce isi doresc sa vada. Nici nu am stiut daca sa rad sau sa plang cand un coleg de birou, un om care ma vedea zi de zi, a concluzionat ca eu nu am prea iubit pentru ca nu am parut a suferi dupa o despartire.
Faptul ca nu vedem un om la pamant nu inseamna ca nu a fost ingenuncheat. Faptul ca-si duce cu demnitate o cruce ce nu-i indoaie, aparent, spatele, nu inseamna ca nu trebuie sa punem umarul sa-l ajutam. Faptul ca nu ne cere ajutorul nu inseamna ca nu are nevoie de el.
Ultima oara cand am insistat sa ma vad cu o prietena pentru ca simteam ca ceva nu e in regula in binele ei, a izbucnit în lacrimi si mi-a spus ca vrea sa divorteze, ca nu mai poate. Era casatorita de nici 3 luni si atat de fericita in pozele de pe facebook...

Tu cat de bine stii ce fac oamenii de langa tine? Cat de tare iti pasa?