Lumina din Lumina

Fears

Mi-e frica.
Mi-e frica de noapte. Imi place sa privesc stelele dar imi e frica de noapte.
Mi-e frica ca intr-o dimineata devreme imi va suna telefonul si-mi va da o veste pe care nu am curajul nici sa o gandesc despre mama.
Mi-e frica ca trece primavara fara sa simt in suflet cum innebunesc salcamii.
Mi-e frica ca toate melodiile imi vor aminti de un barbat ce mi-a dat drumul din causul palmei lui.
Mi-e frica ca nu sunt sora aia de care e mandru un frate mai mare.
Mi-e frica ca toate marile imi vor aduce cu valurile lor toate promisiunile ce nu s-au mai adeverit.
Mi-e frica ca, cu fiecare grimasa ce mi se transforma in rid vad cum imbatranesc.
Mi-e frica ca nu sunt suficient de buna cu oamenii din jurul meu.
Mi-e frica ca bucatile de zambet ce le-am pierdut vor ramane pierdute pentru totdeauna.
Mi-e frica ca vreau mereu mai mult din orice e in jurul meu iar oamenii ma condamna de multe ori pentru asta, ca si cum ar fi gresit sa vrei totul, sa dai totul.
Mi-e frica de ape, de uscat, de inaltimi.
Mi-e frica ca ingerii mei au imbatranit si poate nu-si mai amintesc de mine.
Mi-e frica ca as putea deveni un om pe care ploaia doar il uda.
Mi-e frica ca oricate as fi incercat pana acum, oricate voi mai incerca, nu voi stii niciodata daca Tata e mandru de mine.
Mi-e frica ca iert dar nu reusesc sa uit.
Mi-e frica ca vad cum se scurge nisipul in clepsidra si nu-l pot opri.
Mi-e frica ca nu o sa ma scape nimeni niciodata de toate fricile astea. Sau, mai mult, ca scapandu-ma de ele ma voi pierde pe mine.
Mi-e frica de moarte iar asta pentru ca mi-e frica ca nu am trait destul.

Mi-e frica de tot si de toate. Mai putin de un lucru: sa cred. Stiu din desenele cu Peter Pan ca daca crezi cu adevarat poti sa zbori. Si cred. Si zbor.

I do believe in magic.
And about that, I'm fearless.

Snooze

Luni
- 7 a.m- alarma de dimineata. Iau telefonul si ii dau snooze, vreau sa mai dorm putin.
- 7.05 - snooze
- 7.10 - snooze
- 7.30 - ma ridic din pat, daca mai aman nu ajung la timp la munca.
Le-as spune buna dimineata unor oameni dragi dar ma grabesc, am cana de cafea cu mine cand in dormitor sa ma imbrac, cand in baie/hol sa ma machiez, le voi spune in drum spre job. Citesc rapid niste mailuri pe telefon, ajung la munca intre timp, imi deschid laptop-ul, se actualizează un ecran intreg de mailuri, incepe sa ajunga lumea, in jurul meu e forfotă, miroase a cafea sau a Panemar, e deja târziu pentru mesaje de bună dimineața, o sa le scriu altceva mai târziu. Si aman.
Nu mănânc la pranz, mai fac câteva rapoarte. Se face ora 16, ma doare stomacul dar e tarziu deja, mănânc 2 biscuiti si aman pentru seara. Ma pierd in discutii, iar am stat prea mult, fug spre casa. Nu mai am energie sa ma vad cu nimeni, aman pe alta zi, sunt obosita, flamanda si e seara, e mai ok alta data. Am cateva mesaje la care nu am apucat sa raspund, o fac acum.
Ajung acasa. E liniste. Sunt doar eu. Imi spun ca le voi scrie noapte bună oamenilor carora voiam sa le scriu dimineata dar mai tarziu, nu e inca o ora potrivita.
Mi-e dor de mama si o sun. Dintre toti si toate pe ea nu o aman niciodata. Imi planific sa o scot in weekend in parc pe Alexandra. Ca ma vad la pranz macar o data pe luna cu fratele meu. Ca le adun pe fete si iesim intr-o seara. Ca merg iar la sala. Ca incep un proiect nou, doar al meu. Ca invat germana. In minte le am toate programate. Dar...le aman. E inca frig. Nu am timp. Tot acolo suntem daca mai trece o zi sau doua, pana la urma doar aman, nu anulez.
Primesc un mesaj in care ma invita cineva la un fel de intalnire. Raspund cu intarziere si refuz politicos, invocand ca e tarziu, ca-s obosita, ca dimineata am o sedinta devreme. Si aman. In realitate stiu ca va duce la anulare dar e ok. Amanatul a devenit "by default".
Citesc si mi se face somn. Stiu ca daca nu las totul atunci, mai târziu nu mai pot adormi. Închid cartea, veioza, netul de la telefon si mai apoi ochii. Imi trece un dor fulgerator prin inima de niste oameni plecati prea departe. Il alung, e noapte, imi e somn si nu ma ajuta, oricum, la nimic. Of...mesajele pe care le-am amanat de dimineata...le trimit maine.

Marti
-7 a.m - alarma
-7.05 - snooze
O iau de la capat.

Vineri
- 7 a.m - alarma
..........................................................................................

Zilele trec. Anotimpurile se succed. Aman. Am timp. Am prea multe de facut. Apoi n-am timp. Din primavara se face toamna.

Amanam sa spunem "te iubesc" sau "mi-e dor" fie pentru ca ne imaginam ca oricum acel cineva stie, fie pentru ca credem ca nu mai conteaza. Mai sunt zile. Vor mai fi ocazii.  Sau adoptam o alta pozitie: de ce sa o fac eu/ doar eu/ tot eu. Si amanam.
"Mai târziu" se transforma in "prea tarziu". O prietenie se transforma intr-un banal small talk. O dragoste se stinge sugrumata de prea mult dor. Zambetele se transforma in riduri. Si amanarile in rani deschise sau in cicatrice, dupa caz...

Nu, n-avem timp. Nimic din ce nu ai spus azi nu mai poate fi spus la fel alta data. Dragostea pe care azi ai tinut-o in tine s-a pierdut, nu se aduna... Anii care trec peste noi din prea multa amanare ne imbatranesc, nu ne fac mai valorosi, suntem oameni, nu vinuri. Telefonul pe care trebuia sa il dai azi maine ajunge prea tarziu. Omul ce trebuia sa te auda ca il iubesti, sau ca-ti lipseste, maine poate nu mai e. Poti trai pentru restul vietii cu constiinta tuturor cuvintelor inghitite? Mai gandeste-te o data, chiar poti?
"Suntem niste bieti muritori ce se cred zei."

Eu nu mai aman. Am inteles ca tot ce am e azi. E acum. Am o singura alarma dimineata, fara snooze. De azi, fara snooze.

Noapte bună!

Roz cu suflet

Azi avem la un click distanţă tot ce ne dorim. Nu mai stă nimeni să repare, să cârpească, să lege, să dezlege. Atelierele cu bătrânei pantofari s-au cam închis, nu ne mai ataşăm de lucruri, luăm altele de noi, e mai simplu aşa. Săptămâna trecută, făcând curățenie în grădină am dat peste cizmele mele roz de cauciuc, uitate acolo din vară. Le-am pus în grămada cu crengi, frunze şi chestii de aruncat. Apoi le-am luat, m-am uitat la ele şi mi-am dat seama că nu pot face asta, că nu pot renunța. Că eu nu mă "scap" de lucruri înainte să le dau şanse. Una, două, zece, toate. Înainte să încerc tot ce se poate. Aşa că am luat pământ şi am plantat flori în ele. Mă voi uita de acum la cizmele cu care am fost încălţată pe şantierul ce mi-a devenit casă, cu care am tuns prima oară gazonul, cu care am fost de atâtea ori fericită, cum cresc in ele, in fiecare an, flori. Cum izvorăște, din roz si din cauciuc, primăvara.

Nu îmi e frică de schimbări. Uneori merg spre ele, alteori doar le aştept, dar nu mă sperie ce ar putea aduce. Îmi place însă să nu renunț la ceva ce m-a făcut fericită. La ceva ce are o poveste. La ceva care dintr-o singură privire mă duce cu gândul la cald, la frumos, la dragoste. Chiar dacă ceva-ul ăsta e o simplă pereche de cizme de cauciuc.

Se spune că relaţiile de azi nu mai ţin la fel de mult pentru că nimeni nu îşi mai dă interesul să le repare. Pe undeva cred că e aşa. Că ne e mai simplu să luăm totul de-a gata. Investim tot mai mulţi bani, tot mai puţin suflet. Azi avem totul dar ne-am pierdut pe noi.

Azi nu mă mai tem decât de salcâmii ce vor înnebuni de atâta primăvară.

Statistici

Azi am citit tot felul de curiozitati/statistici.Am aflat ca exista un site care iti arata in timp real niste cifre de pe glob care se schimba in fiecare secunda. Am gasit statistici despre nasteri, decese, boli. Despre cat cheltuie guvernele lumii pentru educatie, despre cate emailuri se trimit intr-o zi, despre cate postari sunt pe bloguri. Despre cum visam, in medie, 1460 de vise pe an. Despre cum 6000 de fulgere lovesc pamantul in fiecare minut. Despre cum auzul, cand un om moare, este ultimul simt perceput. Despre cum anual se sinucid aproape 1 milion de oameni. Despre cum 1 din 4 oameni va suferi in timpul vietii de depresie.
Despre tot ce m-ar putea interesa si tot ce nu.

Ce nu am gasit nicaieri e cate inimi se frang intr-o zi. In cate bucati se imprastie o inima franta. Care e probabilitatea sa fie lipita, carpita, resuscitata? Care sunt sansele sa bata din nou? De cate ori poate sa creada ca e ultima bataie? Cate inimi inceteaza sa bata ziua si cate noaptea? Exista anotimpuri in care mor? Sau in care invie? Exista inimi care se intalnesc? Sau doar care se pierd?

Plan B

"Mi-a promis ca se schimba, ca nu poate trai fara mine, de astea. Mno, il cred, ce sa zic, cred si eu ca nu vrea sa ma piarda (a facut o pauza si a ras zgomotos), oricum imi scriu si altii, iti dai seama". Abia urcasem in bus, imi era inghetata fata pentru ca, ca de aproape fiecare data, pierdusem autobuzul, asa ca nu eram curioasa sa ma intorc spre ea. A continuat:" luna viitoare e ziua indragostitilor, daca nu imi cumpara ceva fain, ma despart de el, hahaha", acelasi ras. M-am intors totusi, 19-20 de ani, frumusica, aranjata de iesit seara in oras(chiar daca era luni, 8.40 dimineata), in colanti bagati in cizme si geaca foarte scurta.
Nu am auzit confesiunile de la inceput si am coborat inainte sa termine. Asa am devenit oare? Ne aflam in era consumerismului si ne vindem pana si sufletele? Pentru un cadou de fucking Valentine's day? Avem plase de siguranta mereu, ne sarutam de noapte buna in timp ce butonam telefonul cu oameni pe care ii tinem in standby - poate ne-or prinde bine candva, lasa, sa-i avem?  Ne despartim, ne inselam, ne impacam, ne dam jos nu doar hainele, ne pierdem, o data cu ele, constiinta?

Intre timp mi-a mai trecut mahnirea. Astia suntem, noi, oamenii. Stiu sigur ca e plin de superficialitate in jur. Cum stiu, la fel de sigur, ca nu suntem toti asa. Ca eu, no matter what, n-o sa am niciodata "a plan B in a phone, just in case". Ca, daca nu-mi aduce freamat, atunci sa nu-mi aduca nimic. Ca eu vreau sa raman, nu sa trec.

Questions

Se spune ca fericirea vine din lucruri marunte. Ca e diferita pentru fiecare. Ca tine doar de noi sa o facem sa ramana, sa o pastram a noastra. In ultimul timp ma tot intreb de unde vine. Daca mai vine. Cat voi mai avea rabdare sa o caut in lucrurile mici din fiecare zi.

Daca imi inchid ochii ma imaginez dandu-ma in leaganul Lanei din Ride, inconjurata de dealuri stancoase, sub un cer infinit de nori albi, ca e cald si-mi bate vantul prin par. Ca nu-mi lipseste nimic si asta nu pentru ca as avea totul ci pentru ca as fi invatat sa imi fie suficienta orice unitate de masura a fericirii.

Cat de gresit e sa vrei totul? Ce e mai grav? Sa vrei totul sau sa accepti putin? Care sunt sansele ca "putinul" sa cantareasca uneori mai mult ca un "tot"?
De cate ori poti sa pierzi in viata? Tot de atatea trebuie sa te si ridici? Cate anotimpuri trebuie sa treaca ca sa-ti fie primavara? Care e momentul in care trebuie sa te arunci in gol? De cate ori poti sa te simti nemuritor? Cate sanse avem de toate? Cate am ratat deja?
Unde se duc oamenii pe care i-am iubit atunci cand se duc? Cat de departe trebuie sa fugi de tine cand vrei sa uiti? Cand uiti...uiti vreodata tot?

Pe langa cate minuni am trecut in fuga mea dupa himere? Cum stii ce e real si ce-i fantasmagoric?
Scriu in nestire scrisori si le trimit in lume, unde o fi ea, dar nu-mi raspunde nimeni la ele.
Cate stele cazatoare trebuie sa numeri si cate dorinte ti se pot implini? Cine e de vina? Cel care cere sau cel care da? Ma sperie lumina sau doar imi place cum se vede noaptea cerul? Ce culoare au visele mele? Daca sunt monocrome se mai implinesc? Cand stim ca trebuie sa renuntam la ele?

Cum stii unde incepe marea si unde tarmul daca tie iti e frica de ape? Daca tie iti e frica mereu? O barca e in siguranta in port. Dar nu pentru a sta acolo a fost facuta. I'm taking my boat. I'm leaving the harbour. Soon. But not yet. 
Soon.

30

La finele anului ce tocmai a trecut nu am facut niciun bilant scris, niciun calcul matematic, nicio verificare a extrasului de cont si nu am pregatit niciun wishlist pentru 2016. Mi-a fost foarte usor sa imi contorizez toate zborurile si, mai ales, toate căderile. A fost anul cu cele mai multe provocari pe care mi le-as fi putut imagina ca mi-ar fi dat sa le înfrunt. A fost un an al renuntarilor, al pasilor mici ce par a nu duce spre lumina pana cand intr-o zi, brusc, aproape inainte sa renunt, se face alt anotimp. A fost anul in care am invatat, singura, sa o iau de la zero. A fost anul in care mi-am facut mai multi prieteni decat in ultimii 10 ani. Anul in care am zis cel mai mult "te iubesc" oamenilor din jurul meu. Anul in care Felix al meu s-a însurat. In care mi-a înflorit pentru prima oara grădina. In care am plâns pe Love of my life intr-o Polonie friguroasă. In care s-a nascut Sofia pe care am asteptat-o atat. In care am învătat ca nu poti sa treci peste ceva sau cineva daca nu te desprinzi definitiv. In care Crăciunul a venit cu cele mai multe cadouri de pana acum. Anul in care am facut cele mai multe dulciuri si am hotarat ca intr-o zi voi avea o dulcegarie doar a mea.
A fost inca un an in care mama si Claudiul meu au fost pentru sufletul meu cand ancore, cand zmei inaltati. Mereu acolo. Ai mei. Mi-au dat aripi, nu mi le-au tăiat.
A fost un an al dorurilor ce m-au făcut puternica.
A fost anul in care am aflat cine sunt si cine vreau sa fiu. Si in care am invatat ca cel mai mare obstacol ce-mi poate sta in cale sunt eu. A fost anul in care mi-am supravietuit mie! 

Peste cateva ore e ziua mea. Căutând zilele trecute o locatie pentru petrecere a venit vorba despre clubul 30+ si mi-am amintit cum, in urma cu ceva ani cand am mers acolo, ideea de a sta cu oameni de peste 30 de ani mi se parea atat de greu de digerat. Imi păreau ca ar fi bătrâni, plictisitori, neinteresanti. N-a fost asa. De maine am 30 de ani. Stiu de toate despresiile ce se zice ca le faci la împlinirea vârstei ăsteia, recunosc ca am fost panicată cateva zile, pe alocuri speriata de ce inseamna anii ăstia, 30. Apoi mi-am dat seama ca daca as putea sa ma intorc la vreo altă vârstă, n-as alege nicio alta. Ca, cel mai mult de pana acum, imi place de Claudia asta. Ca acum, in al 30 lea an, eu am invatat inca o data, cu cei mai mici dar mai hotărâti pasi, sa merg.

La multi ani, mie!

Ain't done much healing

Iti dai seama cat timp a trecut intre voi când ii vezi numele jos de tot in partea de messenger a ecranului tau. Cand ii povestesti unei prietene despre o tara ce ti-e pe wishlist sa o vizitezi dar stii ca fara el nu mai inseamna acelasi lucru. Cand el iti trimite o poza cu niste scări pe care te-a fotografiat cândva, acum goale. Cand el e la mii de km distanta, intr-un loc in care ati fost doar impreuna, si-ti zice ca ii e dor. Si iti e dor si tie. Si nu ii spui pentru ca oricum stie si pentru ca oricum e prea tarziu ca sa mai conteze.
Iti dai seama cat timp a trecut intre voi cand vezi ca e aproape gata toamna iar tu nu ai apucat sa trăiesti mare lucru din anul asta. Sau cand iti imaginezi mirosul dulciurilor ce le vei face de Crăciun si bradul ala ce ar fi perfect daca nu ar lipsi un cadou de sub el.
Iti dai seama cat timp a trecut intre voi când poti sa-i zambesti inapoi barbatului necunoscut ce te priveste insistent.
Iti dai seama cat timp a trecut intre voi când ai ajuns sa uiti pana si tu toate visele ce trebuia să ti le îndeplinească.

They say that time's supposed to heal
But I ain't done much healing

My stranger

Locuieste vizavi. Ii vad tristetea din ochi in fiecare seara in care isi fumeaza tigara si-si bea vinul pe balcon, indiferent cat de intuneric e afara. Ritualul lui e acelasi de fiecare data. Nu ii distrage atentia decat becul cu senzori din gradina mea, aprins din cand in cand de vant, de fluturi, de mine. Ii stiu culoarea din suflet oricat de tare incearca sa o ascunda in masti, in fortarete, in zambetul lui larg dar incomplet.
Ne stim de ceva ani. Dintr-o perioada in care destinele noastre pareau a fi cu totul altele decat acum iar visele noastre au fost paralele in tot acest timp fara ca noi sa stim. Din ziua in care ne-am dat seama ca departarea era doar in mintile noastre nicio seara nu a mai fost ca cele de dinainte. Sunt zile intregi in care nu ne spunem nimic. Am scris/rescris aproape toate cuvintele ce au stat intre noi. Am numarat in nopti de-a randul toate stelele. Fiecare, in coltul lui de cer. A fost acolo in tot timpul asta. Chiar si in noptile cu ploi de stele cand credeam ca m-a uitat, el era acolo.

Uneori oamenii stau sub acelasi cer si habar nu au. El vine dintr-o lume complet straina ei. Ea are un suflet ce n-a stiut multa vreme sa le zambeasca necunoscutilor ce locuiesc aproape. Povestea dintre ei exista doar dupa lasarea noptii. Ei doar atunci prind viata. Nu-si fac niciodata niciun plan. Si nicio promisiune. Fiecare zi e altfel pentru ca poate fi ultima. Nu vor fi niciodata impreuna pentru ca stiu ca ar strica lucrurile. Iar intre ei e ceva fara pata, e unul din putinele lucruri fara de pata din viata lor. Asa vor ramane mereu, o "poveste". Astfel, daca ziua de maine nu va mai veni, nimeni nu va avea bucati de suflet lipsa.
El nu intelege mult din ce e ea dar nu intreaba niciodata. Iar ea nu a incercat sa schimbe nimic din el si nici nu o va face. Linistea dintre ei a fost mereu o altfel de liniste. Una ce-ti vindeca inima.

Intr-o seara tarzie ea si-a luat rochia lui preferata si s-au plimbat de mana pe strazile plouate. Erau doar ei. Ei, stelele si cainii fara stapani cu care, fara sa-si dea seama, se asemanau, la fel erau si ei, ai tuturor si-ai nimanui. A fost asa cum si-au imaginat ca va fi. Calda si cu adieri de vant. In urma lor a ramas doar o dara de parfum. A fiecaruia pe pielea celuilalt. Mai mult de atat lucrurile nu vor prinde viata intre ei. Asa cum au stabilit. Pentru ca vraja sa ramana. Da, sa ramana.

Stii, cat timp simtim, totul mai are un sens.

Fall in hugs

Se spune ca media unei imbratisari dintre doua persoane este de 3 secunde. Atat iti ia, 3 secunde. Raportate la cate ore are o zi, e nimic. Dar poate ca acele 3 secunde pe care alegi sa i le dai unui om printr-o îmbrătisare sunt secundele ce ii salvează ziua, ce îi readuc zâmbetul, ce il ridica dintr-un abis pe care numai el in cunoaste. Iar uneori, in secunda in care te desprinzi iti dai seama ca tu ai avut mai mare nevoie de acea imbratisare decat credeai.
Zambeste-le oamenilor. Deschide-ti bratele si lasa-i sa-ti simtă inima. Ia-ti energia din imbratisarile pe care le primesti si, mai ales, din cele pe care le dai. Frigul e doar afara.
Azi e despre imbratisari. Fall in hugs...

Fara roti ajutatoare

Una din cele mai vii amintiri pe care le am cu Tata de cand eram mica este ziua in care m-a invatat sa ma dau pe bicicleta. O aveam pe cea mai frumoasa din toate cate puteau fi, crem, medie, cu roti ajutatoare detasabile, perfecta pentru mine. Ma dădeam pe ea cat era ziua de lunga, neavand nici cea mai mica temere ca intr-un moment in care mi-as pierde echilibrul as putea sa cad, rotile alea 4 ma tineau singure pe drum. Era vara. Era plin de copii afara. Il asteptam sa iasa sa ma învete. A venit, mi-a dat jos cele 2 roti laterale si mi-a explicat ce trebuie sa fac, ce nu. Ma tinea de scaun din spate, pe mine si toata bicicleta. A mers asa cu mine cateva lungimi de strada, la pas, apoi alergand. Eu ii tot repetam sa nu imi dea drumul ca voi cadea, El imi tot raspundea sa fiu atenta la drum. In momentele in care mi se parea ca merg prea bine ma întorceam sa vad daca nu cumva mi-a dat drumul. Nu mi-l daduse. Era acolo. Inca acolo. Facusem deja cateva ture bune, o singura tentativa de cazatura, aveam viteza, eram super fericita, am luat o curba si in momentul in care am intors L-am vazut, era in celalalt capat si ma privea mandru. Am inceput sa tip: maaaaaa dau singura, Tata, ma dau singura!!!

In timp ce scriu asta sunt intr-o statie de autobuz. Am ajuns cand unul pleca asa ca astept de 20 de min altul. Ploua. Marunt- marunt. Ascult Lana del Rey. Imi dau seama ca a fost ultima bicicleta pe care am avut-o doar a mea. Dupa ce am crescut le-am dat-o, pe rand, copiilor din bloc. Nu stiu cati dintre ei isi mai amintesc de prima oara cand au mers singuri, nici pe cati i-a invatat tatăl lor sa se dea. Eu nu o sa uit niciodata. Atat de protejată cum m-am simtit stiindu-l in spatele meu, gata să-mi redreseze echilibrul, nu m-am mai simtit niciodata. Si mi-e greu sa cred ca as mai putea-o simti de acum.

De cand L-am pierdut fiecare zi a fost un mers pe bicicleta, pe sârmă, pe poduri șubrede, pe poteci ce habar nu aveam unde vor duce. Mi-a luat mult sa inteleg ca anumite lucruri, o data ce le-ai pierdut nu se mai intorc niciodata. Dar ca asta nu inseamna neaparat ca ele nu au ramas, inseamna doar ca nu le mai vezi. Le simti insa la fiecare pas. La fiecare ploaie. Înmiit in septembrie.

Despre fericire

Cand fericirea ne poate fi spulberata intr-o clipa de un singur eveniment (altul decat o boala sau moartea) cred ca nu a fost in realitate nicio clipa a noastra, ca a fost doar o proiectie a ceea ce voiam, cu disperare, sa credem ca traim, ca avem, ca suntem.
Cand omul pe care il iubim ne poate intoarce spatele, iesind pe o usa care nu il va mai aduce inapoi, inseamna ca nu ne-a apartinut, defapt, niciodata. Ca viitorul ce credeam ca ne va prinde imbatranind impreuna a fost doar o iluzie. Ca a fost o nesabuinta sa avem vise. Ca nimic nu a fost pentru noi in realitate. Cand fericirea e de-adevaratelea, ea ramane. Altfel nu a fost decat o himera.

In toti anii de pana acum am inteles, mai presus de alte lucruri, ca dragostea vindeca. Uneori in aceeasi masura in care imbolnaveste. Am mai inteles ca sta in puterea ta sa alegi ce o lasi sa faca cu tine si cu sufletul tau si ca nu e niciodata prea tarziu sa-ti amintesti ca esti singurul tau salvator. Ca oamenii care isi doresc sa te vada vin pentru tine de la sute de km, sau de la doi pasi, ca distanta nu e niciodata o opreliste. Ca oamenii care te ranesc in mod repetat o fac pentru ca le permiti. Ca nu trebuie sa spui mereu de ce ai nevoie, cui ii pasa de tine anticipeaza asta. Ca nu ai nevoie de mesaje, mailuri, sau promisiuni urlate si repetate ci de niste gesturi mici si de el acolo, de o teava pe care ti-o doreai mult de tot fixata intr-o podea, de cheile masinii intr-o zi ploioasa, de niste brate ce nu-ti dau drumul cand ti-e frig. Ca tipul de vineri seara din Crush ce vrea sa-ti cumpere bautura nu are nimic in comun cu omul ce-l iubesti. Ca lucrurile, indiferent cat de complicate par, au o rezolvare atat de simpla pe care uneori nu trebuie nici macar sa o cauti, trebuie doar sa ti-o doresti. Ca doi oameni, daca isi doresc sa fie impreuna, nu le sta nimic in cale decat propriile lor actiuni. Sau inactiuni, dupa caz.

Fericirea e simpla. Ne-o faurim cu propriile maini. Dupa chipurile si asemanarea noastra.

The weekend

Oamenii de la radio incep sa pomeneasca despre apropierea weekend-ului incepand de marti. Joi nu au alt subiect decat asta iar peste vineri, practic, sar de tot, e deja weekend. Copiii isi numara pe degete in cate dimineti mai trebuie sa se trezeasca cu noaptea-n cap ca sa ajunga la gradinita sau scoala. Patronii de la terase sau cluburi organizeaza o saptamana intreaga serile de maxim profit aduse de sfarsitul saptamanii, pietele devin un furnicar, strazile pietonale la fel.
Vineri dupa ora 5 traficul e infernal, cozile de masini bara la bara sunt uriase dar in aer e o oarecare relaxare, cu totii pleaca "acasa". Iar asta parca schimba lucrurile.

Cum ramane oare cu oamenii pentru care weekendul e o gaura neagra? Cu oamenii care nu au un "acasa" spre care sa se indrepte pentru ca nu ii asteapta nimeni? Sau cu oamenii pe care "acasa" ii sufoca iar singura lor evadare e jobul, activitatile din cursul saptamanii, zilele pline si orele tarzii la care ajung din oras. V-ati gandit vreodata la ei? Eu da. Am crezut mereu ca o familie e fericita nu atunci cand are bani, proprietati numeroase sau multi cai putere ci atunci cand weekendul e pentru si despre "acasa", despre timp petrecut si investit in cei dragi, despre urcat in masina si plecat fara tinta departe, despre tinut in brate, de mana, despre privit in ochi. Despre gatit si luat masa impreuna, cu lumanari si vin rosu. Despre pierdut vremea la tv, sub o patura pufoasa, in bratele lui. Despre copii care invata sa se dea pe bicicleta cu tatal lor. Despre bunici care sunt vizitati. Despre citit cartea de pe noptiera. Despre suflet. Despre liniste. Despre echilibru.

Weekend-urile, concediile si sarbatorile nu au fost si nu vor fi niciodata la fel pentru toti. Unii luptam sa pastram ce avem, unii am renuntat de mult iar unii nu am avut niciodata. Tu in care categorie esti? Azi e joi. Te bucura sau te sperie ca se apropie?