Nu am timp

Nu am timp pentru nimic. De cand ma trezesc dimineata si apas cu ochii semi deschisi butonul cafetierei, pana seara cand in sfarsit ajung iar in pat am impresia ca timpul e cel mai mare dusman al meu.
Nu am timp sa imi deschid laptopul in liniste si sa imi fixez obiectivele pentru ziua in curs, asa cum ar trebui sa o faca un om cu jobul meu.
Nu am timp sa ies de la birou si sa ma plimb hai-hui singura prin oras.
O am de cateva luni pe mama la doi pasi de mine, nu la zeci de kilometri cum era inainte. Cred ca nu am scos-o de doua ori la plimbare.
Alexandra creste sub ochii mei, tot mai tare pe zi ce trece, iar eu nu pot schimba asta.
Nu mai merg la sala pentru ca drumul pana acolo era cat antrenamentul in sine si nu-mi mai ramanea timp pentru nimic.
Mi-e dor de prietenele mele dar nu sunt in stare sa ma sincronizez cu ele pentru a ne vedea. Uit sa le sun chiar daca ma gandesc la ele, nu ajung la timp, nu pot sa stau mult, etc.
As vrea sa dau vina pe un time management defectuos. Dar nu pot. Nu despre asta e vorba.
Si totusi? Unde se scurg orele?

Acum sunt pe malul unui lac. Iubitul meu pescuieste iar eu ma ascund de soare sub o umbrela. E prima data in saptamana care se incheie cand am timp. Stau si analizez ultimul an din viata mea. Si pe cei de dinainte.
Anul trecut pe vremea asta pierdeam ultima notiune de Tata pe care o mai aveam, il pierdeam pe bunicul meu drag. In urma cu doi ani ma pregateam pentru festivalul de la Sighisoara, aveam doua joburi, citeam in nestire, hoinaream pe strazi pana noaptea tarziu si invatam sa traiesc singura dupa multi ani in care uitasem sa o fac. In urma cu trei ani eram la mare iar sufletul meu fredona un cantec ce avea sa devina istorie.
Oare inainte de ce si de unde aveam timp? De unde il luam?

Cred totusi ca am imbatranit. Cred ca defapt imi lipseste energia si determinarea, nu timpul. Cred ca toti anii in care mi-a fost nedrept de greu au muscat din mine si din suflul tineretii mele. Si mi-au lasat impresia ca pot, dar nu am timp. Cand, defapt, am timp dar nu mai pot...

No, I won't spend my whole life hiding my heart away...

Nu pot sa spun ca viata mea s-a schimbat intr-o masura semnificativa de cand am deschis usile blogului. Nici ca am avut de raspuns la intrebari incomode. Da, am simtit intrebari nerostite si stiu cu siguranta ca s-a vorbit, putin macar, "de bine" la adresa mea de catre oamenii care nu mai fac astazi parte din viata mea.
Am fost intrebata daca nu mi-e teama ca devin vulnerabila acum cand lumea stie cine sunt si ce am trait. Nu, nu imi e. Nu e ca si cum mi-as fi pus viata pe tapet si chiar daca as fi facut-o, nu am nimic de ascuns. Sau, ce am de ascuns, nu devine subiect de blog :).
La fel, m-ati intrebat daca pe iubitul meu nu il deranjeaza ca scriu despre iubiri pierdute. Adevarul e ca nu l-am intrebat niciodata. Nu a fost nevoie. Stie ca are fiecare bucatica din mine.
Sunt la fel ca si voi, toti cei care ma cititi, sunt construita din lumini si umbre si plamadita din sentimente si suferinti. Atat doar ca am nevoie sa iubesc sau sufar prin cuvinte, mi-e imposibil altfel. Nu sunt insa pe un alt capat de punte. Sau, daca uneori sunt, o fac doar ca sa pastrez balansul.
Am mai fost intrebata, in cea mai mare parte de oamenii sufletului meu, de ce au trecut atatia ani pana sa fac iar asta. Nu stiu, nu am un raspuns. Pur si simplu, sufletul meu nu a mai stiut sa astearna pe foi tot freamatul din el o vreme. Sau nu a putut. Acum poate mi-am revenit. Ramane de vazut. M-am vindecat de foarte multe rani. Si am crescut. Parti lipsa voi avea mereu dar acum stiu sa traiesc fara ele.
Va multumesc pentru incurajari si aprecieri, sunt sigura ca au fost sincere.
Si va mai multumesc ca seara, inainte de culcare, cand vad numarul accesarilor, stiu ca undeva, printre voi, e o parte din sufletul meu.

No, I won't spend my whole life hiding my heart away...

My great Gatsby

Inca de la inceputul filmului mi-a zburat mintea la el. Cand Tobey Maguire a inceput sa povesteasca despre cat e de cautat, de dorit, de adulat si mai apoi, dupa ce l-am vazut pe Gatsby cu zambetul lui fermecator, cu modestia si calmul cu care facea/isi asuma tot ce era in jurul lui, am fost sigura ca se muleaza perfect cu personajul. Asa e si el. Toti vrem o bucata din el, o farama din timpul lui, o clipa in care sa ii surprinzi privirea  si sa apuci sa-i spui ceva. Candva avea timpul si energia necesara sa te intrebe ce faci si sa si ramana sa te asculte. Candva, cand norii grei de furtuna te plouau doar pe tine de parca erai din familia Addams, el era acolo sa iti spuna ca mereu vine soarele. Si asa era. E omul caruia poti sa-i ceri orice, oricand, oricat -  te ajuta chiar daca il depaseste. E omul cu care iti permiti sa fii egoist pentru ca nu prea vrei sa il imparti cu nimeni. E omul care oricat de putin timp sta intr-un loc isi lasa amprenta. Oricat de ancorate iti sunt convingerile reuseste sa te convinga sa faci cum vrea el. E omul ce, cand crezi ca il cunosti, te mai surprinde cu ceva si iti demonstreaza ca habar nu ai cine e. E unul dintre cei mai inteligenti oameni din toti cei pe care ii vei intalni vreodata. Are mereu argumente. Si nu lasa de la el. E rac, nu poate da inapoi. E lider, niciodata sef.
De la el am invatat tot ce a fost nevoie ca sa ies "in lume". El a fost primul "om mare" care mi-a citit poeziile. Care m-a dus la un concert, la un film, la un restaurant, la un club.
De la el am invatat ce e muzica buna, el mi-a dat prima data sa citesc cartile ce trebuiau citite, sa vad filmele ce trebuiau vazute.
De cate ori am simtit ca lumea se prabuseste peste mine (si s-a prabusit de cateva ori) a fost acolo sa se asigure ca ma ridic.
Mai toate prietenele mele erau indragostite in liceu de el. Nu am dat insa niciodata nimanui numarul lui de telefon, eram mult prea egoista ca sa il impart cu cineva. Inca sunt.
Si altele, multe altele pentru care mi-ar trebui pagini intregi ca sa le povestesc.
Aparent, are tot ce si-ar putea dori cineva. Aparent, toti avem. Aparent, e un om rece si serios. In realitate insa, e cladit si plamadit doar din sentimente, emotii si zbucium...

Peste cateva minute e ziua lui. Ce poti sa ii doresti unui astfel de "om"? De unde sa scoti cuvintele care sa te ajute sa exprimi o parte, infima macar, a ceea ce simti, crezi, speri, vrei sa i se intample? Nu ai de unde. Nu poti decat sa speri ca in toti anii astia, de cand il stii si de cand te stie - in cazul asta, dintotdeauna - a inteles. Ca e suficienta o privire in locul unor sute de cuvinte. O lacrima ce o tii cu disperare sa nu cada cand il iei in brate si ii spui, din tot sufletul tau: La multi ani!

 E cel mai greu articol pe care l-am scris pana acum. Si asta pentru ca prea greu de descris in cuvinte o astfel de dragoste. Dragostea pentru fratele meu.

La multi ani, My Great Gatsby!



E una din putinele poze pe care le avem in formula asta, eu, tu si minunatia ta de fetita.

Piesa pe care am ales-o e oarecum trista. Dar e profunda. Asa, ca tine. Soldier of fortune...

Baby step

Azi am facut pasul pe care il tot aman de un an. A fost greu chiar daca a fost doar la distanta de un click.
In prima ora de cand l-am distribuit pe facebook, blogul meu a avut 146 de afisari de pagina. A fost ceva...ce nu pot sa descriu in cuvinte, coplesitor si neasteptat. Am postat o parte dintr-un articol ca descriere la o poza iar tu, Lavinia mea draga, m-ai intrebat ce e cu textele astea frumoase. Si mi-am amintit, intr-o fractiune de secunda, de nesfarsitele biletele si scrisori ce ni le trimiteam in anii aia ce pareau ca nu se vor termina niciodata. Asa ca mi-am zis ca e timpul. Poate a fost, poate n-a fost, cifrele sunt insignifiante pana la urma, comentarile ce le-am primit insa, mi-au umplut inima.
"Plang la birou ca o nebuna, citind text dupa text. Imi era dor de textele tale scrise pe colturi de hartie sau servetele si pasate discret peste umar, mai in spate cu o banca, despre iubire, despre speranta, despre tatal tau, despre noi si viitor. Ce bine ca le-am regasit..."  Multumesc, Lavi!
O sa vina si criticile, probabil. Conteaza mai putin. Nu sunt pregatita pentru ele, dar voi fi.

Profit acum de ocazie si va urez bun venit in viata mea de dincolo de usi....

http://www.youtube.com/watch?v=SkGFEfvtQY0

In mine...

Cand ai plecat, am stiut. Nimic, niciodata, nu o sa mai fie la fel. Soarele o sa ma arda, marea nu o sa mi se mai para nesfarsita ci rece, vantul o sa-mi usuce pielea, privirea o sa-mi devina opaca, "dragoste" o sa devina cuvant de dictionar, rasul o sa se transforme in zambet iar sufletul o sa mi se inchida cu nedrept de multe lacate fara cheie. Am mai stiut ca nu o sa incetez niciodata sa te caut. In fiecare sunet, in fiecare miros, in fiecare privire. In fiecare barbat.

Nu m-am inselat nicio clipa, in nicio privinta. Locuiesc in aceeasi casa, era mult prea dificil sa renunt la ea si, chiar daca am renovat-o din temelii pentru a nu-mi mai aminti de tine, un lucru a ramas neschimbat. Usa pe care ai plecat. Si sunetul ei inchizandu-se in urma ta. Uneori ma uit obsesiv spre ea. Recunosc, chiar daca te stiu in alt colt de lume, astept sa te intorci. Sa te intorci ca si cum nu ai fi plecat niciodata.

Oamenii din jurul meu nu-ti pomenesc numele, esti o poveste incheiata, esti un subiect tabu, esti doar o umbra ce nu trebuie sa-mi mai intunece viata.

Si totusi... "In mine se mai vorbeste si astazi despre tine."

http://www.youtube.com/watch?v=2ntKgLxgY9s&NR=1&feature=endscreen

Azi, nu...

Asternuturile inca miros a tine. Nu tare, suficient insa cat sa nu ma lase sa le schimb. E totul pastrat nemiscat. Camasa ta alba, preferata mea, pe scaunul de langa noptiera, ceasca ta de cafea, inca pe jumatate plina si florile ce incep sa se ofileasca. Nu ma pot atinge de nimic. Au ramas toate incremenite. Si ele, si eu. Fata mi-e impietrita, nu pot schita niciun gest, nu ma pot forta sa imi iasa nici macar o grimasa. M-am ridicat mecanic din pat doar ca sa verific daca nu cumva te-ai intors. Am zeci de apeluri ratate si mi-e plina casuta de mesaje, de amenintari ca, daca nu raspund, vin peste mine. Ce sa le spun? Nu pot sa pronunt cuvantul. Daca il rostesc, devine adevarat. Iar eu, si inima mea, si fiecare bucatica din mine striga si urla sa vii inapoi.

Mi-e sete. Mi-e foarte cald si mi-e sete. Deschid frigiderul si vad inghetata mea preferata. Tu mi-ai cumparat-o. N-o sa ma ating de ea, n-o sa mai vreau niciodata sa mananc aroma aceea. Inchid usa si te vad. Esti pe magnetul de frigider in prima poza ce o avem facuta impreuna. Merg inapoi in pat, imi iau camasa ta pe mine si ma pun sa dorm. Sunt istovita de dor si de durere. E doar a doua zi si totusi lumea s-a oprit in loc. Stiu ca trebuie sa ma ridic, sa ma reculeg, sa merg mai departe. Stiu si ca o sa o fac. Dar nu azi, azi nu pot. Azi raman aici nemiscata. Si te chem. Si te astept sa te intorci.

Come back, I'm THE ONE...
http://www.youtube.com/watch?v=x4r-c4I_9Rc

Punct. Si de la capat.

Vine o zi in care nu mai suntem in stare sa ne pastram promisiunile. Sau nu mai vrem. In care prezenta langa noi a persoanei care candva ne taia rasuflarea ne e indiferenta, ba chiar ne incomodeaza. Cand nu ne mai regasim in poze, in mesaje, in biletelele de dragoste lipite pe frigider, in ochii in care ne oglindeam candva.

In ziua aceea nu ne mai intrebam cum s-a ajuns aici si nici cine e de vina. Ne pasa prea putin, lucrurile nu se mai pot schimba. Sufletul nostru inca e confuz si ranit, inima bate si nu bate dar mintea ne e lucida. Si ne spune, prima data incet si cu manusi, apoi tot mai alert si fara ocolisuri: e timpul sa pleci. Sa pui punct. Te doare insa si ti-e asa greu! Iti lasi in urma, pe langa anii pierduti, atatea amar de vise, de planuri, de "tot ce stiai ca de data asta va deveni realitate". Te-ai inselat iar. Semnele mint. La fel si oamenii. Ne dam drept ceea ce nu suntem, stim ca daca ne-am arata asa cum suntem defapt, sansele de reusita nu ar fi aceleasi. Speram ca in timp, omul de langa noi devine dependent si nu o sa aiba curajul sa plece, sa se rupa, sa puna punct.

E o zi calda. Esti calma si lucida. Asa cum numai un om care a iubit cu adevarat poate fi. Cum numai un om care isi constientizeaza lupta pierduta poate fi. Cum numai o inima ranita pana in ultima particula poate stii. Stii ca trebuie sa incepi sa iti faci bagajele dar nu rochiile pe care nu o sa mai fii in stare sa le porti o vreme (pentru ca te intorc in niste momente pe care trebuie sa ti le reprimi) sunt acum o problema ci tot ce se zbate in tine. Pentru "totul" asta nu ai cutii de depozitare, saculeti cu snur auriu, cufere cu lacat fermecat. Incepi sa te panichezi. Tremuri si iti vine sa plangi. Ce o sa faci cu atata dragoste? Cu tot ce urma sa faci si nu o sa mai poti? Cu toate noptile in care ai adormit in bratele lui avand certitudinea ca asa va fi mereu, ca te va proteja si iubi cum stii ca meriti? Cu toate zambetele, cu toate valurile in care te-ai aruncat cu ochii inchisi pentru ca el te tinea de mana?

O sa faci ce ai mai facut. O sa supravietuiesti. O sa te redescoperi. O sa inveti sa traiesti, iar, tu cu tine. O sa cunosti oameni noi care te vor face sa razi, o sa te reapropii de oamenii de langa tine, de cei care au ramas, o sa te plimbi, o sa citesti, o sa te ingropi in munca de la birou, o sa conduci fara tinta. O sa plangi. O sa plangi mult. O sa asculti aceeasi piesa, de la Lana sau Adele, pe repeat zile intregi si nopti la rand. O sa uiti sa mananci. O sa adormi, istovita de dor, tarziu in noapte si o sa te trezesti in zorii zilei parandu-ti-se ca l-ai auzit venind. O sa ii schimbi apelativul in telefon. Apoi o sa il stergi de tot.

Anii o sa treaca. Intr-o zi o sa iesi din carapace si din vierme o sa devi fluture. O sa te lasi prada unei alte iubiri. Poate o sa fii fericita, poate de data asta o sa ai la picioare toate visele ingramadite sa ti se implineasca. Poate o sa il uiti. Poate.

Te vei intreba insa, cel putin o data cu voce tare si de mai multe ori pe furis, cum ar fi fost daca...

Iar de uitat, nu o sa il uiti niciodata...

Memories

Un om lasa mereu in urma lui amintiri. De toate soiurile.

O parte din trecutul meu a ramas vie in mine si va ramane mereu; franturi imi amintesc vag si asta doar cu ajutorul altora; piese dintr-un fel de puzzle, piese esentiale, le-am scos si le-am aruncat ca sa pot trai mai departe, ca sa pot visa din nou; mai sunt cateva cercuri inchise definitiv si de care, din motive de securitate nu ma ating niciodata.

Tu esti in toate, te gasesc in parte, in fiecare. Bucati din tine si din tot ce am trait impreuna. Anii trec insa. Uneori mai repede de cat am vrea, de cat am putea controla. Am tinut cat am putut de strans capatul meu de sfoara, pe capatul meu de punte. Ne-am pierdut de multe ori. Poate de nedrept de multe. Am gasit insa mereu, nu stiu cum, nici datorita cui (poate tie- de cele mai multe ori) puterea de a regasi poteca noastra. De a ne reveni. De a fi iar impreuna. Ne leaga lucruri si, mai mult, suferinte datorita carora vom fi mereu impreuna, independent de timp si spatiu.

Mi-e greu sa iti spun, prin cuvintele astea ce uneori, oricat le stoarcem seva nu sunt in stare sa insufleteasca trairile noastre, tot ce iti doresc sa ti se intample. Pentru unii pari a le avea pe toate. Ce stiu si cred si eu e ca intr-o zi chiar le vei avea pe toate. Pentru ca esti tu! Pentru ca sta in puterea ta! La fel, pentru unii par si eu a le avea pe toate. Si poate asa si e. Cert e insa ca fericirea nu-mi va fi nicicand rotunda fara tine, undeva alaturi.

La multi ani, draga mea Simona!

Piesa asta e pentru noi... http://www.youtube.com/watch?v=jT9X3a4W2ww

I gave up dreaming for a while

E ciudat sa ma uit la alti oameni, oameni despre care, aparent, nu stiu nimic si sa ma regasesc in ei. La semafor m-am regasit in tine. In bucati triste din tine. Si a fost ciudat.
Nu stiu cum esti tu; ce faci sau incerci sa faci acum, gandindu-te la altii, agatandu-te oarecum de ei, am facut sau incercat sa fac si eu. Mie nu mi-a iesit. Am incercat toate modalitatile, m-am incapatanat sa ma agat de oameni care chiar ar fi putut sa aiba grija de mine; degeaba, m-am trezit dimineata in brate calde ce insa nu ma puteau incalzi, in priviri in care nu ma vedeam si intr-o singuratate sfasietoare. Tu poate esti mai norocoasa. Prefer sa nu dau sfaturi. Imi permit doar sa-ti zic ca unele rani trebuie vindecate incet, ca uneori, pansamentele nu ajuta...
Eu m-am hotarat sa renunt o vreme la vise. M-am hotarat sa-i dau timp, timpului. Sa-l las sa ma vindece. Sa cred ca ma poate ajuta sa uit. Trebuie sa fie asa, in caz contrar, imi voi pierde mintile. Si sufletul.
Calcaiul lui Ahile s-a extins, asa, cam pe trei sferturi din trup. In orice parte privesc, vad si aud franturi de clipe ce-mi iau somnul si-mi opresc respiratia, ce-mi alunga linistea si-mi taie aripile, ce-mi frang zborul, ce ma fac sa-mi inghit, in sec, lacrimile sarate. Sunt bolnava de tine si de lipsa ta. Si trebuie sa ma vindec. Caut leaucuri cu disperare. Tratamente scumpe si elevate ce au functionat la unii, ierburi babesti ce au functionat la altii. Nimic nu se prinde de mine. Nimic nu se desprinde de tine.
Inchid ochii, tarziu in noapte, istovita de dor si nesomn, si nu mai visez nimic. Poate asa, in timp, redevin eu. Un alt eu, unul cu care o sa pot trai.


“Si si-a pus manusile albe, ca sa nu lase amprente atunci cand a batut in inima mea si am crezut ca numele lui e Iubire”. 

De ascultat pe repeat...  http://www.youtube.com/watch?v=olEnt42rgLs

Let go

Am trait mereu in umbra ta. Tu ai fost mereu cea frumoasa, cea tanara, cea plina de viata. Rasul tau se auzea din alta lume si cand intrai in casa se lumina tot.
Am trait mereu in umbra ta dar nu m-a deranjat niciodata. Aveai o forta de a pune lumea in miscare cum nu am mai vazut. Faceai lucrurile sa vibreze si pe mine, o data cu ele. Ai transformat tot in lumea mea. Mi-ai deschis in fata un cer plin de stele cum nu mai vazusem pana atunci. Ti-am pus lumea la picioare si un diamant pe deget.
Cere-mi sa ma intorc. Nu mai pot trai departe de tine. Nu mai pot respira alt aer decat cel care ramane de la tine. Cere-mi sa ma intorc si las tot intr-o singura clipa, pentru o singura clipa cu tine. O clipa cu tine inseamna defapt o eternitate. Imi ajunge. Doar cere-mi.

Nu pot sa iti cer asta. Si nu poti sa imi ceri asta. Poate daca nu m-ar fi obsedat ani intregi Jocul Ielelor, poate daca as fi crezut ca si dragostea imperfecta e tot dragoste, daca as fi crezut in plecari si reveniri, in tertipuri si razbunari, in alt eu si in alt tu... poate asa, si repet - poate- ti-as zice sa vii, daca vrei. Dar sa iti cer sa te intorci - niciodata!

Primavara incepe cu mine!

In fiecare an mi-a stat cate ceva in cale pentru a putea decreta cel mai bun an de pana atunci. Ceva sau cineva. Am asteptat mereu sa vina cineva, sa faca ceva si sa-mi aduca primavara in suflet, dragostea in privire, soarele mai aproape, ploaia mai calda, promisiunea mai aproape de implinire.

Anul trecut a fost singurul in care am putut spune, cu inima deschisa si cu vocea ferma ca a fost cel mai spectaculos! 
Inceputul lui 2013 n-a fost nici pe departe de talia lui 2012 si, dimineata cand vorbeam despre asta, asa, ca la inceput de primavara, mi-a raspuns un prieten: nu-l poti cunoaste de doua ori pe S. Asa si e, toata maretia anului trecut mi-a fost data de EL, toate gesturile mici adunate, toate faptele mari facute, toate promisiunile pe care am fost in stare amandoi sa le pastram si indeplinim au facut anul trecut rotund, fara colturi, fara scapari.
Probabil ca nu putem avea doi "cei mai buni ani", probabil ca dupa unul bun vine unul rau, nu stiu si nu-mi pasa.

Anul asta m-am hotarat sa fie anul pe care mi-l dedic mie, anul in care zambetele trebuie sa vina de la mine, fara un motiv anume, anul in care am grija ca dragostea sa-mi ramana aproape, lipita de suflet, dar imi pastrez identitatea.
Anul in care ma urc la volan si conduc fara tinta, pentru prima data in viata. 
Anul in care sunt buna cu toti oamenii rai din jurul meu.
Anul in care las rutina in urma si scot pasiunea la lumina.
Anul in care citesc pana cad in somnul lin din bratele iubitului meu. Duzine de carti. 
Anul in care las un film sa ma faca sa plang. O melodie sa-mi faca pielea de gaina. Un copil sa-mi rastoarne principiile. Un batran sa ma invete ca pot. 
Anul in care merg la teatru si ma plimb sub clar de luna.

Anul asta e despre mine. E despre soare si culori vii. E despre parfum si despre arome. E despre ajutor si mila, despre sprijin si curaj. E despre muzica si libertate. E despre sunetul ala de final care iti spune ca poti, daca vrei!

Anul asta e anul marilor iubiri si-al marilor dorinte. Si al tuturor pasilor pe care trebuie sa ii parcurgi ca sa reusesti! 

Anul asta e despre mine! Anul asta e despre tine!

Anul asta are un sound ...
https://www.youtube.com/watch?v=_bdOTUocn5w

Variabilele exista

Am iubit mereu inceputurile pentru ca au puterea sa scoata la iveala ce e mai bun din oameni. Ce urasc cu desavarsire insa e felul in care ne schimbam. Exista oameni (pana la urma si barbatii sunt tot oameni) care m-au cucerit prin simplitate si sinceritate cand credeam ca niciuna din ele nu se mai intalneste. Mi s-a parut greu de crezut la inceput dar dupa indelungi asigurari ca nu exista masti sau lucruri ascunse, am cedat. Am crezut. M-am indragostit. Am devenit din omul rece si stapan pe el, calda. Fluturii din stomac au format stoluri intregi si m-au invadat. Si am ajuns sa nu imi mai apartin. Sa nu mai stiu sa gandesc sau sa simt la singular, sa inchid usile spre lume pentru a putea deschide ferestrele spre dragoste. Numai ca am omis ceva din calculul matematic pe care degeaba il facem cand suntem indragostiti: variabilele exista. Si nu le putem controla. Cand omul de langa tine incepe sa se schimbe crezi ca poate tu esti de vina, ca nu faci destul, ca nu mai faci ce faceai, ca lucrurile stau in puterea ta sa le readuci la forma initiala. Apoi, dupa ce inlaturi toate variabilele ce tin de tine, daca nu ai surpriza sa constati ca tu erai vinovata si sa repari lucrurile, constientizezi ca problema e la el. Ca EL s-a schimbat. 

Nu mai simte nevoia sa iti deschida portiera, flori primesti la ocazii speciale doar si zambetul cu care ti le da nu mai e strengaresc, nu mai simte nevoia sa te scoata la cina in oras, e mai facil sa ii gatesti tu, cand mergeti la petreceri nu simte nevoia tandreturilor, esti a lui oricum, nu e nevoie sa vada lumea ca e neaparat ceva intre voi. Uita sa iti spuna, in repetate randuri si inainte de a i se urca bautura la cap, ca esti cea mai frumoasa din incapere. Barbatii din jur se uita la tine insistent dar el se preface ca nu vede, e prea sigur pe el, sau pe tine. Totuna. Nu mai are nicio urma de entuziasm dupa o zi intreaga in care nu te-a auzit sau vazut. Te suna pentru ca are nevoie de ceva, vocea ta nu-l mai "linisteste"ca odinioara. Lucrurile sau locurile pe care iti doresti sa le vezi, si el stie, nu mai sunt de interes, o sa le vezi tu candva si singura. De ce te-ar tine seara in brate, e mai confortabil fiecare cu perna lui. 

Si altele. Poate nu la fel de evidente sau de insemnate pentru lumea de dinafara pentru ca faceau, pana la urma, parte din tandreturile si intimitatile voastre. Din inceputuri. Da, din inceputuri... Poate nici nu ti le mai amintesti pe toate. Nu le mai stii, sau nu mai poti sa ti le amintesti.

Nu stiu daca sunt de moda veche dar eu chiar iau relatiile in serios! Inca cred, in ciuda tuturor incercarilor vietii de a-mi demonstra contrariul, ca exista oameni care nu se schimba, care te pot iubi o viata intreaga la fel ca in prima zi, care se pot bucura sa te vada si o pot face la nesfarsit, care asteapta dimineata numai ca sa iti simta mirosul pielii, care adora sa fii suparata putin ca sa te imbuneze, care simt ca viata e prea scurta pentru a-ti arata tot ce sunt in stare sa faca pentru tine, care te iubesc si fac din asta, un scop in sine. Pana la urma, pentru ce altceva are sens sa traim daca nu pentru dragoste? Daca nu prin dragoste? Pentru bani, avere, putere si faima? Oricat de plin ti-ar fi paharul de acestea se poate rasturna si le poti pierde pe toate intr-o clipa. Dragostea, in schimb, ramane. Daca omul de langa noi se schimba, inseamna ca ceva s-a intamplat. Ca s-a instalat mai mult decat obisnuinta, rutina. Ca s-a ajuns la mai mult decat doar la "confort zone''. Ca e timpul sa iti iei inapoi promisiunile si visele si sa te muti in alta zare, in alta inima. Ca aici nu mai ai loc. 

Variabilele exista. Tin de noi, sau tin de altii. Unele pot fi indreptate, altele nu. Unele merita indreptate, altele nu.

Try...  http://www.youtube.com/watch?v=pPtlSF4TlJE

This could be...

Am blog dar nu sunt bloggerita. Oricum, e mult spus blog atat timp cat nu e public. Sunt foarte putine blogurile pe care le urmaresc si toate fac parte din Marea Dragoste, toate danseaza Tango. Am vazut insa in ultimul timp articole peste articole, scrise de barbati, despre femeia ideala, despre femeia etalon, despre femeia exceptie. Unele din ele sunt scrise atat de bine incat, daca ti-ar fi tie dedicate, ti-ar putea sterge tot trecutul, te-ar putea face sa uiti tradarea, durerea, dorul.
Daca ies din carapacea mea si privesc fiecare poveste in parte din afara, stiu exact unde am gresit, cine a iubit mai mult, cine a uitat prea repede. Daca ar fi sa o iau de la capat probabil ca as face aceleasi greseli. Imi stiu locul in fiecare relatie, in fiecare incercare, in fiecare izbanda, in fiecare infrangere. Sunt oameni carora nu le-am dat nicio sansa si, evident, foarte putini, dar exista, carora le-am dat prea multe. Fiecare a vazut alta latura a mea.
Nu stiu daca am fost vreodata femeia exceptie. Si nici nu mai conteaza. Stiu insa ca vreau ca tu, iubitul meu, sa simti, cand ma privesti, ca linistea n-a fost nicicand mai aproape de tine. Sa gusti, cand ma saruti, toate aromele lumii. Sa ai, cand ma strangi in brate, sentimentul ca-ti sunt de ajuns pentru totdeauna. Sa stii ca asa cum sunt cu tine nu am mai fost cu nimeni niciodata. Si nici nu voi mai fi. Vreau sa imi desenezi in fiecare vara cate o inima pe nisipul sarat, sa ma duci in cate un castel, sa imi aduci cate o stea mai aproape. Asa, la fel ca in prima noastra vara.
Unii zic ca paradisul chiar exista, ca ni se poate asterne in fata in fiecare zi. Trebuie doar sa stim unde sa ne oprim. Si sa vrem sa nu mai plecam.

This could be...paradise http://www.youtube.com/watch?v=1G4isv_Fylg

New beginnings

Imi amintesc perfect ce am facut in ziua aceasta in ultimii doi ani din viata mea. Lucruri complet opuse. Intr-unul, ingropam o poveste, o viata. In urmatorul, invatam sa privesc spre cer si incepeam sa car dupa mine o valiza de vise. Timpul trece nedrept de repede. Si ne ia, o data cu el, nedrept de multe lucruri. Dar, pentru ca nu avem de ales, invatam sa traim cu ce ne ramane: o jumatate de inima in piept - sfasiata, o jumatate de soare care arde prea tare, o jumatate de nor ce se scutura prea des peste noi, o jumatate de luna care ne tine de urat in noptile ce devin prea lungi, o jumatate de zambet ce defapt ascunde tristete, o jumatate de gest pe care il facem din teama de a nu ni se atrofia muschii, parti mici din visele ce inca nu ne putem opri din a le tine cu noi si un morman, imens si greu de dus in spate, cu amintiri.  

O luam de la capat. O vreme traim doar cu noi, cu dorurile si durerile pe care credem ca doar noi le putem intelege, ca doar noua ne-a fost dat sa le intalnim. Unii ne lasa in pace sa ni se vindece ranile, altii se bucura pe la spate, "stiau" ei ca aici se va ajunge, auzim mereu "lasa, va fi bine", suntem batuti pe umar a consolare sau aprobati ca si nebunii de care iti e teama sa nu-i pornesti, cu un gest nevinovat, impotriva ta. Tu stii si crezi, in sufletul tau, ca nimeni nu te intelege cu adevarat, dragostea ta n-a fost la fel cu a altora, a ta a fost adevarata, a fost mare, rotunda, completa. Pana intr-o zi. Cand toate se schimba. Din nimic. Dintr-un gest aparent insignifiant. Dintr-un fluture care se nimereste sa zboare pe langa tine, dintr-un batran brazdat de riduri dar cu fata senina si cu ochiii impacati, dintr-o privire aruncata pe strada, mult prea insistent, care iti ridica moralul, dintr-un telefon pe care il asteptai si nu credeai ca o sa mai vina, dintr-o carte pe care ai citit-o pe nerasuflate, dintr-un milion de franturi. Sau din nimic.

Poate e adevarat, poate chiar suntem in stare sa atragem sau respingem lucruri si oameni prin felul in care sufletul nostru e inchis sau deschis.

In ultima zi din 2011 am primit un mesaj: "Astepti un an mai bun?" Plecasem acasa, la mama, departe de oameni, de amintiri, de viata noua ce incercam sa o incep si numai nu reuseam, refuzasem orice invitatie de Revelion, voiam sa fiu doar cu ea. Si cu mine. Nu, nu asteptam un an mai bun. Eram bucuroasa si recunoscatoare ca am avut puterea de a depasi primul an in care am fost nevoita sa invat sa traiesc singura, sa mor, sa inviu. Imi doream doar liniste. Atat. Stiam ca daca vreau pot muta muntii din loc. Ca lucrurile stau in puterea mea. Trebuia doar sa vreau. Pana atunci nu am vrut. Am raspuns la mesaj: Nu. Dar sunt pregatita pentru el.

Dupa doua zile m-am intors in minuscula mea garsoniera. Acum voiam! Acum eram pregatita! Am deschis larg ferestrele sufletului si am tras in piept aerul rece si proaspat al iernii. Cei 10 mp ai casutei ce mi-a gazduit tristetea erau acum neincapatori pentru mine si visele mele. Dupa alte doua zile a aparut "el". Iar restul e istorie. Ce inca se scrie cu un condei cu penita de aur.

Inceputurile sunt adesea deghizate in sfarsituri dureroase...