Helping hands are better than praying lips

Cred ca fiecare zi ar trebui sa fie despre cum sa fim mai buni. La job, acasa, in relatiile cu oamenii dragi sau cu cei pe care ii cunoastem prea putin.

Cred ca pentru tot ce primim intr-o zi de la viata asta, o parte, oricat de mica ar fi ea, trebuie sa o dam inapoi.

Cred ca nu trebuie sa stam inchisi in cochilii si ca universul nostru ar trebui sa fie unul deschis, unul in care sa primim, macar din cand in cand, oameni ce au nevoie de noi, de maini intinse pentru a se ridica, de lumini aprinse pentru a vedea drumul, de imbratisarea noastra pentru a le reda speranta, de zambete sincere pentru a-i invata sa creada. In ei. In omenire. Intr-un maine mai bun.  

Cred ca in bilanturile pe care ni le facem din cand in cand nu ar trebui sa primeze de cate ori am fost primii la job, cate targete am depasit, cate locuri am mai vizitat, cate like-uri sau check in-uri am mai strans, ci cati oameni am facut sa zambeasca, cate usi am deschis pentru altii, cator oameni le-am facut ziua putin mai buna. Lumea asta este plina de oameni singuri si tristi. Uneori ii vedem, alteori alegem sa nu. E, insa, la fel de plina si de oameni buni si calzi. Asa, ca tine. Chiar daca poate ai uitat, chiar daca in toata alergatura unei zile nu te gandesti la asta, tu, in sinea ta, esti un om bun. Lasa bunatatea sa iasa, n-o tine ascunsa, asa nu e de niciun folos.

Peste 20 de zile e Craciunul. Ca o lege nescrisa, unii vor avea prea mult, altii prea putin. Dincolo de lumea frumoasa si pregatita de sarbatoare e o alta parte, o realitate pe care alegem de multe ori sa nu o vedem crezand ca nu o putem schimba. Dar o putem. Eu. Tu. Noi. Fiecare in parte, fiecare impreuna. Sigur ai lucruri ce nu-ti mai sunt de niciun folos. Sigur ai o sora mai mica, sau un nepot, sau un copil, sau o haina, sau o jucarie, sigur ai ceva ce poti sa dai mai departe. Sigur-sigur! Hai sa facem niste copii fericiti. Hai sa le aratam ca exista Mos Craciun. Hai sa fim noi, fiecare in parte, Mos Crăciunul cuiva.

P.S. Ei sunt Andrei, Ana, Maria si Teodora.  Au 11, 8, 6, 2 ani. Sunt frati si sunt imbracati cu "hainele lor bune". Intre timp a venit iarna si le-ar prinde bine altele mai groase. Si niste carti. Si poate niste jucarii. Cateva dulciuri. Si o scrisoare de la Moshu. Si le vor primi. Pe toate. Avem noi grija de asta.
Cand am primit eu poza, mama lor trebuia sa nasca. Intre timp a venit pe lume o fetita. Care are nevoie de tare multe lucruri, ca orice bebe.


La fel ca ei mai sunt si altii. Nu voi pune poze pentru ca ce vreau eu sa stranesc in voi nu vreau sa aiba legatura cu impactul unei fotografii, ci cu ceva ce e in voi, cu ceva din care sunteti plamaditi: cu bunatate.

"Helping hands are better than praying lips"

Dulciuri cu suflet. Oameni cu suflet.

Oamenii nu sunt aproape niciodata ce par. Uneori e o surpriza placuta, alteori e una ce ne intristeaza foarte tare. Mai sunt si cazurile in care suntem deja arsi si nu ne mai surprinde nimic, dar acelea nu se pun la socoteala, sunt destul de rare si aproape niciodata valabile in relatiile cu oamenii care chiar conteaza - si reusesc (totusi) sa ne raneasca. Cum, de regula, oamenii pe care ii iubim cel mai mult ne dezamagesc cel mai tare, tot asa se poate intampla sa ne surprinda intr-un mod foarte placut persoane pe care le cunoastem prea putin.
De cand a inceput toata chestia asta cu dulciurile am simtit un amalgam de reactii. Pe langa incurajari si oameni pe care ii simt cum se bucura pentru mine, am auzit rautacisme, indoieli si ineptii de genul: Claudia, esti manager, nu poti sa faci prajituri, nu e ok, ce-ar zice lumea?
Nu pot sa zic ca nu stiu ce-ar zice lumea, pentru ca stiu. Nici ca nu-mi pasa, as parea aroganta si autosuficienta. Zic insa ca universul asta e atat de mare incat putem trai cu totii fericiti in patratelul nostru. Asta, daca ne-am vedea fiecare de treaba noastra, de fericirea, sau nefericirea noastra, dupa caz. Daca ne-am preocupa sa schimbam mica lume in care traim fiecare dintre noi si nu ne-ar interesa atat de mult a celorlalti. Una din filosofiile mele de viata e ca daca nu poti sa-l ajuti pe un om, macar nu il incurca. Daca nu ai un cuvant bun, restul tine-le pe tine.

Totul a inceput din joaca. Iar in joaca, de regula, lucrurile sunt curate, simple si sincere. Vin natural. Sunt pline de emotie. Si de suflet. Asa e acum in mica mea lume mare. Asa intentionez sa ramana. Va rog, daca tot veniti cu bocanci, macar descaltati-va pe parcurs. Sau ramaneti afara. E nedrept sa lasam in urma noastra atata noroi...

Va multumesc pentru mesaje. Pentru toate, indiferent de tipul lor. Au ajuns la mine, le stiu gestiona. Cu unele adorm seara, altele imi coloreaza ziua. Pe altele invat sa le ignor. Nu e nici pe departe ceva mare. Mie insa mi-au placut mereu pasii mici.

Dulciuri cu suflet

Freud zicea ca omului ii trebuie un vis ca sa suporte realitatea. La fel zic si eu. O vreme am stat si am tot adunat vise mici ce, credeam eu, ma vor face fericita. Unele dintre ele chiar m-au facut. Unele au ramas de neatins iar la altele mi-am dat seama ca sta in puterea mea sa le transform in realitate, sa le dau viata, sa le cladesc, pas cu pas, zi de zi,  Am iesit din "ce frumos ar fi daca..." si am incercat "ok, let's do this". Oamenii au crezut mereu despre mine ca sunt complicata. Poate sunt. Cert e ca ma fac fericita cele mai banale lucruri din lume. Unul din ele e tot ce tine de dulciuri, de copt, de cautat si incercat retete, de pregatit cutii de briose pufoase, de platouri cu torturi, de tarte pline de ciocolata, de cheescake-uri colorate, de dulcegarii in care am lasat o parte din mine. Intr-o zi voi avea 4 pereti in care toate visele mele vor avea un nume si-o forma finita pe care fiecare dintre voi o va putea lua, acolo, sau la "pachet". Stiu sigur asta. Stiu cum va arata fiecare detaliu. Si ce gust va avea. Mai stiu ca se va intampla fix cand va trebui sa se intample, pentru ca viata asta, de cele mai multe ori, aranjeaza singura lucrurile. Asa ca am rabdare. Iau lucrurile pe rand, asa cum vin. Si, intre timp, mai coc ceva. Un dulce. Cu suflet.

Asa arata primul tort facut pe comanda. Nu am avut niciodata atatea emotii de cand dulcegaresc. Iar cu banii ce i-am luat pe el...hmmm, i-as pune in rama ca sa tin minte mereu sentimentul de azi.
#letmebakeallday

Roads

In fiecare zi se nasc si mor lumi. Pe unele le constientizam la timp, pe altele le trecem cu vederea. Pe unele le lasam sa moara fara sa intervenim, pentru altele luptam pana la ultima zvacnire pentru supraviețuirea lor. Sunt oameni care, cand ne desprindem de ei, lasa in urma lor un haos din care nu vedem iesirea. Uneori, aceasta nici nu mai exista. Alteori, ca in orice furtuna precedata de soare, iti strangi toata bucatile ramase si o iei de la capat.
Alegem in fiecare zi, constient sau mai putin, cate un drum. Pe cate unul pasim doar daca avem garantia ca duce undeva. Ne ghidam dupa indicatoare, dupa parerile celor care au fost pe acolo, dupa reguli, dupa istoric. Nu facem nici macar un pas necalculat in prealabil. Daca pe parcursul lui, drumul nu duce unde ne asteptam, ramanem blocati pe el. Din teama de necunoscut. Din lipsa de curaj. Din comoditate. Din neputinta. Dintr-o conditie pe care nu vrem, sau nu stim, sa ne-o depasim.
Mai sunt drumuri pe care ajungem din greseala si ne arata lumi in care ne-am putea regasi. Unii ramanem pe ele, altii cautam poteca ce stim noi ca e buna.
Si mai sunt "acele" drumuri ce nu duc neaparat undeva. Pe care, daca vrei sa risti, poti sa traiesti miracole ce pe niciun alt drum nu le-ai mai putea trai. Priviri care iti trec prin irisi ce exista doar aici. Suflete oglinda. Strangeri in brate din care iti iei soarele in zilele friguroase si goale. Cuvinte banale ce niciodata nu se vor transforma in promisiuni prea mari. Ce sunt suficiente in forma asta. Oameni pe care nu i-ai fi descoperit daca urmai regulile lumesti. Oameni din care ai luat exact ce ai avut nevoie si care au luat, la randul lor din tine, exact ce au avut nevoie.

Ieri am urcat intr-un autobuz despre care habar nu aveam unde merge. Era pe partea mea de drum. M-ar fi dus, in mod sigur, "inainte". Toata calatoria m-am gandit la acelasi lucru: pe cate drumuri am ales sa nu merg pentru ca mi se parea mie ca nu duc nicaieri, ca e imperativ sa o faca? Cati oameni am ratat? Pe cati dintre ei ii voi cunoaste, totusi, vreodata? Cate sanse am pierdut definitiv? Daca unul dintre ele s-ar fi dovedit a fi, in timp, "drumul"? Cat e de bine sa iti iei mereu masuri de precautie? Cat e de riscant sa carpe that fucking diem? Which bridge to cross? Which bridge to burn?

#14

Pentru foarte multi ani septembrie a fost cea mai trista luna. Toamna a fost mereu despre despartiri, despre rupturi definitive, despre vise ingropate, despre ochi in care nu te mai poti oglindi niciodata. Despre o mana de care nu ma mai pot agata oricat de mult mi-as dori. Despre copilarie si lipsa Lui. Despre adolescenta si lipsa Lui. Despre maturitate si lipsa Lui. Despre lasatul in urma a unei vieti. Despre inceputul alteia. Despre bagaje si vise. Despre pierderea lor. Despre variabile. Despre constante. Despre oameni noi. Despre oameni vechi. Despre pasageri si despre straini. Despre rani si despre cicatrici.

De ceva vreme am scos din ea toate lucrurile ce dor cumplit si am transformat-o intr-o luna de suflet, de poezie, de dor nemarginit ce te invata sa nu te doara, ci sa te inalte. Nu mai e despre lipsa unui om ci despre prezenta unui inger. Iar ingerii, stim bine, sunt acolo mereu. O data veniti, nu mai pleaca niciodata. Nu mai e despre ploaie si sfarsit de vara, ci despre cer senin si soare ce apune mai devreme. Nu mai e despre lacrimi ce ard, ci despre unele ce spala, ce curata, ce lasa mai limpede in urma lor. E despre ochi ce au invatat sa priveasca spre cer cu incredere ca, cumva, candva, va fi bine.

Septembrie e despre Tine. Despre trandafiri albi. Despre nori albi pe un cer senin. Despre flacari de lumanari albe ce merg pana in inaltimi. 7 septembrie e despre un Tata ce n-a plecat niciodata de langa copiii lui. I-a tinut de mana in toti anii astia. Iar ei au simtit. Tinutul asta de mana a fost unul din motivele pentru care ei sunt azi cine sunt.

Oriunde ai fi, sper ca-i senin acolo la Tine!

#stillholdinghandsfor14years

Scars

A fost o zi plina de ups and downs. O zi nebuna. O zi ca multe altele. Plina de cifre, de mailuri, de calcule. De obiective fixate, depasite. De cautat solutii pentru te miri ce lucruri lumesti.
Eram la locul de joaca cu telefonul in mana si-l butonam chiar daca orele de job mi-ar fi zis ca e cazul sa nu o mai fac. Nu stiu daca azi a fost vara sau toamna, nu am apucat bine sa simt. Apoi a aparut ea. O fata blonda cu ochelari. De vreo 8-9 ani. De o veselie pe care nu am mai intalnit-o de tare multa vreme la un copil. S-a uitat la mine si m-a intrebat ce fac. I-as fi raspuns ca as vrea o pauza. Lunga. Cam de la tot. Ca e greu uneori sa fii om mare. Ca obosesti. Ca vrei, uneori, sa renunti. Sa existe si optiunea asta. Ca...multe. Apoi s-a intors cu spatele spre mine. Si pentru o clipa mi s-a oprit rasuflarea. Avea o manuta amputata. Copilul asta plin de viata si de energie, in ciuda unui handicap care pe orice adult l-ar fi blocat, care mie mi-a frant inima, mi-a dat, in cazul in care mai aveam nevoie, o lectie de viata. Si putere sa merg mai departe. Daca ea nu renunta, eu cum as putea?

Cicatricile unora sunt lianele de care se agata altii pentru a continua. Iti multumesc, Alexandra. Nu voi mai uita ce mi-ai amintit azi.

Mind your own business

Ne place sa ne dam cu parerea despre orice. Limitele curiozitatii depasesc cu mult, uneori, limitele bunului simt. Investigam situatii, descoasem firele vietii altora, suntem avizi dupa can can. Intram cu bocancii plini de noroi in sufletele oamenilor de langa noi. Fara sa ne pese. Fara niciun drept.

Foarte multa vreme m-a interesat ce “zice” lumea. Am evitat intrebarile care ma incomodau, oamenii care ma inhibau, situatiile care m-ar fi pus in dificultate.  Am evitat sa scriu si mi-am cenzurat limbajul pentru ca nu voiam sa isc discutii, pentru ca oamenii inteleg ce isi doresc, pentru ca stim prea putin sa citim printre randuri, pentru ca nu intelegem ce e aia fictiune, ce e ala real, care e granita dintre ele.

Intre timp am crescut. Sau pur si simplu am inteles ca nu merita osteneala.  Ultima mea preocupare e parerea lumii (cea neceruta, evident, dar oferita la fiecare pas). Evit sa dau sfaturi  doar pentru ca ma aflu intr-o discutie ce, de multe ori, poate nici macar nu ma priveste. Unor oameni pe care nu ii cunosc. In niste situatii in care nu am fost niciodata si mi-e imposibil sa le inteleg. Nu ma intereseaza cine s-a cuplat cu cine, cine s-a despartit, cine se inseala, cine si-a schimbat jobul. Cine, ce, unde, cand, cum. Nop. Nu e treaba mea. Si nici a ta. Nu e a nimanui inafara de cei implicati in poveste.

Oameni buni, ar trebui sa cautam extraordinarul in viata noastra, in lumea aia mica in care ne traim zilele si noptile. Ar trebui sa privim in noi si inspre noi, nu inspre altii. Ar trebui sa ne corectam greselile, sa ne reparam relatiile, sa ne construim cate un crez ce ne devine filosofie de viata. Sa nu mai fim falsi. Sa nu mai fim niste bule frumos colorate ce cand se sparg raspandesc venin. Sa incercam sa ii ajutam pe ceilalti. Sau, daca nu ii putem ajuta, macar sa-i lasam in pace, in dramele lor din care vor iesi fix cand vor simti ei ca o pot face.

Am auzit de atatea ori in ultima vreme intrebarea “de ce nu esti cu cineva”? incat i-as putea raspunde in cateva limbi. Daca nu esti intr-o relatie, de ce nu esti. Daca esti, de ce nu te casatoresti. Daca te-ai casatorit, de ce nu faci un copil. Daca faci un copil, de ce nu mai faci unul. Daca n-ai job, de ce nu ai. Daca ai, de ce nu-l schimbi. Daca nu calatoresti, de ce nu o faci. Daca calatoresti, de ce nu te asezi la casa ta. Daca stai singur, de ce te izolezi. Daca esti cu altii, de ce nu iti iei timp doar pentru tine. Daca…de ce nu?

Dinafara, e greu de inteles. Dinauntru, e greu de explicat. Hai sa nu ne mai pierdem in detalii. Hai sa nu ne mai intereseze tot. Hai sa nu ne mai judecam. Hai sa nu mai credem tot ce credem! Daca eu sunt singura nu inseamna ca sunt, neaparat, nefericita. Cum si tu, daca esti cu cineva, nu inseamna ca esti, neaparat, fericit.

Alege sa iti pese

Când esti copil vara e despre stat afara pana seara tarziu. Despre prieteni noi veniti la bunici. Despre plecat in vacanta la mare. Despre nicio grija. Despre trezit pe la pranz. Despre joaca cat e ziua de lunga. Despre julituri si piele arsa de soare. Despre zambete. Despre "tara tara vrem ostasi" si despre "v-ati ascunselea". Indiferent cat de grea ne-a fost copilăria, asta e tot ce ne amintim. Tot ce contează.

Vara se apropie de final. In maxim 2 saptamani o sa fie pline magazinele de oferte pentru începerea scolii. O sa le cumparati copiilor vostri incepand de la creioane, radiere, ghiozdane pana la haine, pantofi, gadget-uri. Pentru ca merita, pentru ca au crescut, pentru ca s-au invechit, pentru c-a trecut un an.

Apoi incepe scoala. Daca in prima zi copiii sunt ocupati sa povestească tot ce au facut in vara abia incheiata, in a doua sigur isi vor scoate noile penare, noile creioane, noile colectii de stickere. Unii dintre ei. Altii vor sta cuminti in banca lor. Ei nu au ce scoate. Nu au ce arăta. Au doar ce le-a ramas din anul trecut. Au inteles de acasa c-atat e tot ce au. Ca trebuie sa le ajunga. Au inteles...si nu au inteles.

Pot sa scriu in continuare despre cat de nedreaptă e diferenta asta in care trebuie sa trăiască unii dintre noi. Despre cum unii au prea mult si altii prea putin. Despre cum bucuria nu va fi niciodata impartita in doze egale. Despre cat de sfasietor e sa vezi un copil trist, un copil ce stie cand ceva chiar ii lipseste, un copil care nu indrazneste sa viseze pentru ca tot ce aude zilnic e ca "nu se poate", nu acum.
Dar nu vreau sa fac asta. Ce vreau e sa schimb mersul asta ce nu e neaparat firesc daca intervin asupra lui. Ce poate fi schimbat. Imbunatatit. Ce poate aduce bucurie. Ce poate asterne zambet.
Am auzit zilele trecute de la cineva care incerca sa ma convinga ca unele lucruri vor ramane cum sunt pentru ca asa e normal, o chestie ce ma urmareste de atunci: Claudia, nu ii poti tu salva pe toti.

Asa e. Nu ii pot. Dar pot macar incerca.
Iar asta va rog si pe voi sa faceti.

Nu mai treceti indiferenti in fiecare zi pe langa tot ce va inconjoara. Alegeti sa "vedeti". Alegeti sa va pese. Alegeti sa fiti oameni. Sa faceti diferenta. Sa creati o lume mai buna. Sa va dati bucati din suflet. Sa primiti inmiit inapoi. Sa schimbati o viata. A altcuiva. Si-a voastra. Pentru totdeauna.

Cand faceti loc pentru toate rechizitele noi, nu le aruncati pe cele vechi. Cineva, undeva, le asteapta. Va spun sigur, am gasit eu copiii aia ce "nu au". Ii puteti gasi si voi, sunt peste tot in jurul nostru. Sau mi le puteti da mie pentru a le da mai departe.
Cand mergeti data viitoare la cumparaturi si vedeti standul "pentru scoala" cumparati un penar si doua-trei caiete chiar daca nu aveti copii. Asa, de dragul de a face diferenta.
Cand hainele copiilor vostri raman mici, nu le tineti in zeci de saci amintire, hrana pentru molii. Pot fi hrana pentru suflet.

It's true. I can't save them all. But at least, I can try. I dare you to do the same!

Hai sa facem niste copii fericiti!

30

1. Cand cineva iti lasa impresia ca nu ii pasa de tine, chiar asa e, nu ii pasa, nu te amăgi, nu ii căuta scuze.
2. Daca faci bine, in cele din urma, binele se întoarce.
3. Daca iti doresti cu adevarat ceva, lupta pentru asta. Nu te multumi cu visele.
4. Singurele limite sunt cele pe care ti le setezi singur. Fii in competitie cu tine. Depăseste-te.
5. Un om care te vrea cu adevarat va face orice ca sa te aiba.
6. Prietenii iti pot deveni uneori familie.
7. Cand crezi ca nu mai poti, mai poti putin.
8. Ingerii exista. Sunt acolo. Mereu. Alege sa ii vezi.
9. Timpul vindecă.
10. Familia e cel mai de pret dar pe care viata ti l-ar putea oferi.
11. Fii multumitor. Iti e mai bine decat crezi.
12. Aminteste-ti ca poti pierde oricand tot ce ai.
13. Iartă-i pe oamenii ce nu au stiut sa te iubească suficient.
14. Mesajele din nopțile târzii pot schimba totul.
15. Iubește-i pe oameni. Si invata-i sa fie buni.
16. Nu amâna. Mai tarziu devine prea tarziu.
17. Ce permiti, aia va continua.
18. Arunca-te in gol. Sansele sa te prabusesti sunt egale cu cele de a invata sa zbori.
19. Lasa-ti inima sa planga. Învat-o ca e ok sa o doară uneori.
20. Deschide larg ochii. Inca mai ai atâtea de invatat.
21. Lasa-i sa vorbeasca despre tine. Zambeste-le inapoi. Nu te cobora la nivelul niciunei barfe. Mergi inainte. Ei vor ramane unde le e locul - in urma ta.
22. Cand simti ca te sufoci, urca in masina si condu pana cand stelele iti spun ca ai ajuns "acasa".
23. Invata sa bati la usi.
24. Invata sa risti sa astepti mai mult in fata lor.
25. Invata sa pleci cand nu se mai deschid.
26. Invata sa pierzi. Invata sa inveti din asta.
27. Fă in fiecare zi ceva pentru cineva.
28. Calatoreste singur. Stai tu cu tine. Afla cine esti.
29. Lasa-te pradă iubirii.
30. Crede că poti schimba o viata. Incepe cu a ta. Si nu te mai opri.

Free

Unui om pe care il iubeam candva ii placea pepenele galben. Mancam aproape zilnic, cat era vara de lunga. Dupa ce n-a mai fost el, parca nici vara n-a mai fost vara. De atunci nu am mai putut manca niciodata pepene.
Ador marea mai mult ca orice dar pentru ca multa vreme valurile erau doar despre promisiuni, nu am vrut sa o mai vad.
Nu am stat niciodata pe o plaja singura. Ideea de a merge doar eu undeva ma bloca pur si simplu. Pana azi.
Azi sunt numai eu cu mine pe o plaja din Sanremo. Am o mare nesfarsita in fata pe care nu am mai vazut-o niciodata cu ochii de acum. Sunetul zgomotos pe care il lasa pescarusii in urma lor nu e despre dragoste, nu e despre sfarsituri, poate nici despre inceputuri. E despre ceva ce a fost acolo mereu. Ce a asteptat sa-l vad, sa-l aud, sa-l recunosc. E despre puterea de a te vindeca singur. De a nu iti pune niciun pansament, de a nu iti coase nicio rana. Despre a te incapatana sa privesti in sus chiar daca cerul pare sa te inghita.
Mi-a trebuit o viata sa ajung aici. Sa nu simt frica. Sa nu am regrete. Sa nu ma intreb de ce. Sa nu urasc. Sa doara dar sa fie suportabil. Sa nu astept pe nimeni. Sa nu caut. Sa nu chem. Sa fiu si atat. Sa fiu. Sa imi fie de ajuns.

Daca nu m-as fi cautat, nu m-as fi gasit, probabil, niciodata. Poate nu e cea mai frumoasa vacanta pe care am avut-o vreodata. Si nu e, categoric. Poate nu voi ceda "presiunilor" prietenilor de a ma indragosti de un italian, poate ca fructele de mare nu au acelasi gust daca nu le mananci in doi, poate ca-mi va lua mult timp sa merg iar singura undeva, dar azi, pentru o zi, am fost libera.
Eu si pescarusii de deasupra mea.
Eu si marea in care apune acum tot cerul. Si toata viata mea de dinainte.

Iar de maine...De maine voi reincepe sa mananc pepene.

Do no harm

Ce se intampla in lume in ultimul timp, pe langa frica, sentimente de neputință si de nimicnicie in fata a ceva ce e mult mai mare decat mine, am in minte o intrebare pe care o rostesc uneori mai apăsat, alteori mai smerit: de ce altii? De ce nu eu? Cu ce am facut eu mai mult ca oamenii aia ce au murit în Colectiv, in Paris, in Nisa, in locuri mai mult sau mai putin mediatizate? Ce am facut eu sa merit tot ce am azi? Cu ce au gresit ei? Cat din tot ce suntem e doar o întâmplare, cat e o grija constanta a unui inger ce ne are in paza, cat e Dumnezeu si cat e lipsa Lui? Cat e credința si cat e nepăsare? Cat e lumina si cat e întuneric? Cat e război cu altii? Cat e război cu noi?

Pentru noi, ăstia norocosi ce inca mai avem o viata, ea merge inainte. Fara ca asta sa fie meritul nostru. E un miracol ce il traim (si-l ignoram) cu fiecare pas. In jurul nostru e plin de minuni pe care nu le stim recunoaste. Copilul ala ce-ti doarme acum in brate e una dintre ele. Parintii carora le-ai spus noapte bună. Iubitul in ochii caruia te pierzi. Prietenii ce-ti sunt alaturi fara sa-i chemi. Bunicii pe care inca nu i-ai îngropat. Jobul pe care il ai (si, chipurile, il urasti). Tot amalgamul asta din care e formata viata noastra e o minune. Faptul ca eu scriu si tu citesti. Ca in jur, oricat de apasatoare ar fi ea, e liniste. Ca maine va fi dimineata chiar daca acum ploua. Ca...atat de multe altele.

Opreste-te o clipa din tot ce faci pentru tine si incepe sa faci si pentru altii. Sunt atat de multi oameni in jurul tau pe care ii poti ajuta, carora le poti schimba viata. E, de atat de multe ori, atat de putin pentru tine si atat de mult pentru ei. Ridica-ti privirea. Indreapt-o spre cei spre care alegi sa nu te uiti. Da-i sens vietii tale schimbând cursul alteia. Alege sa-ti pese. Alege sa dai inapoi ceva din totul asta pe care il ai fara sa fi facut ceva sa-l meriti. Traieste pentru totdeauna prin altii. Lasa ceva in lumea asta doar al tau: o bucata de suflet.

My wish

Zilele isi urmeaza cursul lor firesc indiferent de dramele noastre. Soarele rasare in ritmul lui, atat doar ca nu prea mai sta nimeni sa-l vada, poate doar cativa boemi sau indragostiti ce sunt la mare. Apusul ne prinde in trafic, obositi si asteptand sa se termine ziua. Si se termina. Si trec toate, una dupa alta. Cand e ziua ta constentizezi ca a trecut un an. Inca unul. Te panichezi si nu pricepi cum si unde s-au dus, totusi, 365 de zile.
Ce a ramas in urma lor? Ce ai facut pentru tine? Dar pentru oamenii din jurul tau? Cu cati pasi esti mai aproape de un vis? De cate ori ai fost, cu adevarat, fericit? Cate din ridurile anului ce au trecut sunt de la zambete? Cate caderi ai avut si ce ai invatat din ele? De cate ori ai respirat iubire?

In toate zilele in care am simtit ca sufletul meu e bolnav mi-am dorit sa treaca timpul, sperand ca va aduce cu el vindecarea, uitarea. Si a trecut. Mi-a ascultat dorinta si a trecut. Nu a trecut insa doar peste mine, iar asta, azi, de azi, ma face sa-l rog, sa-i cer, sa-i dau orice la schimb, sa nu mai treaca. Nu peste mama. Nu peste oamenii pe care ii iubesc.

Ne-au imbatranit parintii. Si-o fac in fiecare zi.

Ali Bali Oraselul Copiilor

In ultimul timp ma intreaba tot mai multa lume daca mi-am schimbat jobul, mirarea fiind cu atat mai mare cu cat topicul e un loc de joaca pentru copii. E o intrebare pertinenta, avand in vedere ca apar in poze cu ateliere de zane, promovez o scoala de vara si ii innebunesc pe toti cu invitatii de apreciere a unei pagini de Facebook. Credeam ca lumea mea e foarte clar impartita in doua: in litere si in cifre. Nu as putea trai fara scris, e clar. Dar nici nu as putea sta departe de targete si de indicatori. Si totusi, dincolo de impartirea asta a mea, am gasit o farama de magie intr-un mic Orasel.

Casuta mi-e de turta dulce. Vin saptamanal zane ce ne invata sa credem in magie. Am invatat secretele amerindienilor si am facut coronite din pene, am facut din crengi casute de zane, o sa avem baloane uriase de sapun si stiu sigur ca intr-o zi invatam sa dansam. Daca vrei sa vezi lumea de sus, e simplu, te dai in bungee, daca nu, cauti comori in labirint. Cand e ziua ta, iti faci aici o mega petrecere. Si ca sa nu fie doar despre distractie, ramai in scoala de vara impreuna cu alti pici nazdravani cat timp parintii tai sunt la munca. Da, stiu, pare o poveste frumoasa. Dar nu e. Oraselul asta chiar exista. E in aer liber, fix cum ar trebui sa fie. Parchezi la Polus langa intrarea 1 si-l vezi. E acolo si te asteapta sa-i deschizi poarta.

Nu, nu mi-am schimbat jobul. Doar am devenit Locuitor al Oraselului Ali Bali. Te invit si pe tine sa o faci!

The best part

Ne place sa credem ca suntem invincibili. Ca toate reusitele noastre au fost prin propriile forte. Ca lumea din jur e o variabila de care nu ne-am agatat cu adevarat niciodata.
Ca nu datoram nimic, nimanui. Ca fiecare pas, transpirat la maxim sau usor ca un fulg, a fost parcurs de unul singur, independent de alte maini care ne-au ridicat, ajutat, impins. Poate pentru unii dintre noi chiar asa e. Lucky them. Or not.

Eu fac parte din ceilalti. Eu sunt plamadita dintr-un amalgam pe care altii l-au lasat in mine. In urma cu multa vreme, de tot, pentru totdeauna. Sunt inchisa intr-un triunghi al dragostei, atat de simplu si totusi, atat de suficient. Am in el ingeri, pe mama si pe cel mai bun frate pe care viata asta mi l-ar fi putut oferi.

Daca as sta sa analizez toate bucatile pe care le-am pierdut din mine, pe care le am acum carpite, cusute, cu rani cicatrizate sau inca deschise, si m-as gandi cine a fost acolo de fiecare data si a facut convalescenta suportabila, ai fost tu. Acolo, mereu.

Daca contorizez toata fericirea pe care am primit-o pana acum si care nu a avut termen de valabilitate, de unde a venit in cele mai mari doze, ai fost tu. Acolo, mereu.

Daca ar trebui sa imi imaginez cum va fi restul vietii mele, tu vei fi, stiu, o constanta. Acolo, mereu.

Pentru unii dintre noi relatiile de familie sunt overrated. Ne oboseste atata dragoste trambitata sau sacrificii oferite in mod gratuit. Sau asta, sau varianta in care ni se pare atat de normal sa ni se cuvina tot ce primim, pentru simplul fapt ca ne curge acelasi sange prin vene. Pentru multi dintre noi familia e adunatunatura aia galagioasa de oameni pe care trebuie sa ii suportam la sarbatori, la nunti, la inmormantari. Cu care, cu cat ne vedem mai rar, cu atat e mai bine. Stiu atat de multi oameni care fug de tot ce inseamna familie si mi se par atat de saraci...

Eu am tot ce as putea cere si am asta intr-un singur om. In tine. Esti cea mai importanta parte din mine si singura ce stiu ca va ramane acolo indiferent cate se vor schimba. Esti ancora. Esti zmeu inaltat, esti nor si esti valuri. Esti zambet si esti lacrimi. Esti sticle de vin rosu. Esti fripturi gatite cum trebuie. Esti soare. Esti iarba. Esti miros de fan cosit. Esti cuvinte rostite si, mai ales, nerostite. Esti dor. Esti un dor constant si vindecator. Esti miros de dimineata curata. Esti iubire. Esti nesfarsita iubire. Si esti al meu. Si ramai al meu. Acolo, mereu.

La multi ani, cea mai buna parte din mine! La multi ani - omule minune! La multi ani - dragoste a vietii mele! La multi ani, fratele meu preaiubit!

Freedom

Fiecare dimineata e, de regula, un maraton. 10 min pe care le-ai dormit mai mult iti pot da peste cap toata ziua. Inafara de tabieturile care ne diferentiaza, cred ca diminetile tuturor sunt asemanatoare si ca le punem pe repeat 5 zile pe saptamana - trezit, cafea, imbracat, trafic, job. O rutina pe care ne-o asumam. Care ni s-a transformat in stil de viata.
Azi m-am trezit fara alarma chiar daca nu merg la job. M-au trezit primele raze si sensibilitatea ridicata ce o am la lumina. In mod normal m-as fi enervat. In schimb, mi-am baut cafeaua in gradina, pe iarba inca uda, intr-un ciripit zgomotos de pasarele. Erau 7 grade si un aer curat si racoros cum numai dimineata poti respira. Fara sa citesc mailuri, fara sa planific nimic, fara sa imi lipseasca ceva. Avand un singur sentiment in minte si, mai mult, in inima: de libertate.

Mi-a luat 30 de ani sa ajung aici. 30 de ani de cautari, de pierderi, de regasiri. De vise cand colorate, cand monocrome. De nopti cu luna plina sau doar cu stele. De mari albastre cu dorinte duse de valuri in larg, de scrisori ce nu s-au mai intors la tarm. De oameni pe care i-am inchis in mine. De oameni ce vor ramane mereu. De oameni ce au plecat pentru totdeauna. De oameni ce n-au fost niciodata.

I am no longer lost. I am free.

The people. The searching.

In putinele dati in care ies in pauza de la job imi place sa stau singura pe banca in Piata Unirii si sa ma uit la oameni, sa imi imaginez povestile lor, sa le studiez ticurile, felul in care isi fac poze, cum li se schimba mimica cand apare persoana pe care o asteapta. Aproape toata lumea asteapta pe cineva. Se fac cateva sute de poze. Si alte cateva sute de selfie-uri. Sunt mereu aceiasi cersetori, aceiasi oameni ai strazii, aceiasi vanzatori ambulanti, bisnitarii de la Diesel, Adrian care face rost de fise pentru parcare, doamna care vinde carti postale si are mereu cu ea o pisica, batranica ce vinde flori la colt pe Memo, turistii care cer indicatii, oamenii ce hranesc porumbei, o doamna bolnava ce sta pe iarba in fata bisericii si face matanii si cruci incontinuu.

Fiecare are o poveste.

Cu totii asteptam pe cineva. Pe fiecare ne asteapta cineva. Aici, acum, sau in alta parte. In alta piata. Sub alte raze de soare. Cautandu-ne sau doar stiind ca vom veni, la momentul potrivit.
Si vom veni. When the time comes.

Lumina din Lumina

Fears

Mi-e frica.
Mi-e frica de noapte. Imi place sa privesc stelele dar imi e frica de noapte.
Mi-e frica ca intr-o dimineata devreme imi va suna telefonul si-mi va da o veste pe care nu am curajul nici sa o gandesc despre mama.
Mi-e frica ca trece primavara fara sa simt in suflet cum innebunesc salcamii.
Mi-e frica ca toate melodiile imi vor aminti de un barbat ce mi-a dat drumul din causul palmei lui.
Mi-e frica ca nu sunt sora aia de care e mandru un frate mai mare.
Mi-e frica ca toate marile imi vor aduce cu valurile lor toate promisiunile ce nu s-au mai adeverit.
Mi-e frica ca, cu fiecare grimasa ce mi se transforma in rid vad cum imbatranesc.
Mi-e frica ca nu sunt suficient de buna cu oamenii din jurul meu.
Mi-e frica ca bucatile de zambet ce le-am pierdut vor ramane pierdute pentru totdeauna.
Mi-e frica ca vreau mereu mai mult din orice e in jurul meu iar oamenii ma condamna de multe ori pentru asta, ca si cum ar fi gresit sa vrei totul, sa dai totul.
Mi-e frica de ape, de uscat, de inaltimi.
Mi-e frica ca ingerii mei au imbatranit si poate nu-si mai amintesc de mine.
Mi-e frica ca as putea deveni un om pe care ploaia doar il uda.
Mi-e frica ca oricate as fi incercat pana acum, oricate voi mai incerca, nu voi stii niciodata daca Tata e mandru de mine.
Mi-e frica ca iert dar nu reusesc sa uit.
Mi-e frica ca vad cum se scurge nisipul in clepsidra si nu-l pot opri.
Mi-e frica ca nu o sa ma scape nimeni niciodata de toate fricile astea. Sau, mai mult, ca scapandu-ma de ele ma voi pierde pe mine.
Mi-e frica de moarte iar asta pentru ca mi-e frica ca nu am trait destul.

Mi-e frica de tot si de toate. Mai putin de un lucru: sa cred. Stiu din desenele cu Peter Pan ca daca crezi cu adevarat poti sa zbori. Si cred. Si zbor.

I do believe in magic.
And about that, I'm fearless.

Snooze

Luni
- 7 a.m- alarma de dimineata. Iau telefonul si ii dau snooze, vreau sa mai dorm putin.
- 7.05 - snooze
- 7.10 - snooze
- 7.30 - ma ridic din pat, daca mai aman nu ajung la timp la munca.
Le-as spune buna dimineata unor oameni dragi dar ma grabesc, am cana de cafea cu mine cand in dormitor sa ma imbrac, cand in baie/hol sa ma machiez, le voi spune in drum spre job. Citesc rapid niste mailuri pe telefon, ajung la munca intre timp, imi deschid laptop-ul, se actualizează un ecran intreg de mailuri, incepe sa ajunga lumea, in jurul meu e forfotă, miroase a cafea sau a Panemar, e deja târziu pentru mesaje de bună dimineața, o sa le scriu altceva mai târziu. Si aman.
Nu mănânc la pranz, mai fac câteva rapoarte. Se face ora 16, ma doare stomacul dar e tarziu deja, mănânc 2 biscuiti si aman pentru seara. Ma pierd in discutii, iar am stat prea mult, fug spre casa. Nu mai am energie sa ma vad cu nimeni, aman pe alta zi, sunt obosita, flamanda si e seara, e mai ok alta data. Am cateva mesaje la care nu am apucat sa raspund, o fac acum.
Ajung acasa. E liniste. Sunt doar eu. Imi spun ca le voi scrie noapte bună oamenilor carora voiam sa le scriu dimineata dar mai tarziu, nu e inca o ora potrivita.
Mi-e dor de mama si o sun. Dintre toti si toate pe ea nu o aman niciodata. Imi planific sa o scot in weekend in parc pe Alexandra. Ca ma vad la pranz macar o data pe luna cu fratele meu. Ca le adun pe fete si iesim intr-o seara. Ca merg iar la sala. Ca incep un proiect nou, doar al meu. Ca invat germana. In minte le am toate programate. Dar...le aman. E inca frig. Nu am timp. Tot acolo suntem daca mai trece o zi sau doua, pana la urma doar aman, nu anulez.
Primesc un mesaj in care ma invita cineva la un fel de intalnire. Raspund cu intarziere si refuz politicos, invocand ca e tarziu, ca-s obosita, ca dimineata am o sedinta devreme. Si aman. In realitate stiu ca va duce la anulare dar e ok. Amanatul a devenit "by default".
Citesc si mi se face somn. Stiu ca daca nu las totul atunci, mai târziu nu mai pot adormi. Închid cartea, veioza, netul de la telefon si mai apoi ochii. Imi trece un dor fulgerator prin inima de niste oameni plecati prea departe. Il alung, e noapte, imi e somn si nu ma ajuta, oricum, la nimic. Of...mesajele pe care le-am amanat de dimineata...le trimit maine.

Marti
-7 a.m - alarma
-7.05 - snooze
O iau de la capat.

Vineri
- 7 a.m - alarma
..........................................................................................

Zilele trec. Anotimpurile se succed. Aman. Am timp. Am prea multe de facut. Apoi n-am timp. Din primavara se face toamna.

Amanam sa spunem "te iubesc" sau "mi-e dor" fie pentru ca ne imaginam ca oricum acel cineva stie, fie pentru ca credem ca nu mai conteaza. Mai sunt zile. Vor mai fi ocazii.  Sau adoptam o alta pozitie: de ce sa o fac eu/ doar eu/ tot eu. Si amanam.
"Mai târziu" se transforma in "prea tarziu". O prietenie se transforma intr-un banal small talk. O dragoste se stinge sugrumata de prea mult dor. Zambetele se transforma in riduri. Si amanarile in rani deschise sau in cicatrice, dupa caz...

Nu, n-avem timp. Nimic din ce nu ai spus azi nu mai poate fi spus la fel alta data. Dragostea pe care azi ai tinut-o in tine s-a pierdut, nu se aduna... Anii care trec peste noi din prea multa amanare ne imbatranesc, nu ne fac mai valorosi, suntem oameni, nu vinuri. Telefonul pe care trebuia sa il dai azi maine ajunge prea tarziu. Omul ce trebuia sa te auda ca il iubesti, sau ca-ti lipseste, maine poate nu mai e. Poti trai pentru restul vietii cu constiinta tuturor cuvintelor inghitite? Mai gandeste-te o data, chiar poti?
"Suntem niste bieti muritori ce se cred zei."

Eu nu mai aman. Am inteles ca tot ce am e azi. E acum. Am o singura alarma dimineata, fara snooze. De azi, fara snooze.

Noapte bună!

Roz cu suflet

Azi avem la un click distanţă tot ce ne dorim. Nu mai stă nimeni să repare, să cârpească, să lege, să dezlege. Atelierele cu bătrânei pantofari s-au cam închis, nu ne mai ataşăm de lucruri, luăm altele de noi, e mai simplu aşa. Săptămâna trecută, făcând curățenie în grădină am dat peste cizmele mele roz de cauciuc, uitate acolo din vară. Le-am pus în grămada cu crengi, frunze şi chestii de aruncat. Apoi le-am luat, m-am uitat la ele şi mi-am dat seama că nu pot face asta, că nu pot renunța. Că eu nu mă "scap" de lucruri înainte să le dau şanse. Una, două, zece, toate. Înainte să încerc tot ce se poate. Aşa că am luat pământ şi am plantat flori în ele. Mă voi uita de acum la cizmele cu care am fost încălţată pe şantierul ce mi-a devenit casă, cu care am tuns prima oară gazonul, cu care am fost de atâtea ori fericită, cum cresc in ele, in fiecare an, flori. Cum izvorăște, din roz si din cauciuc, primăvara.

Nu îmi e frică de schimbări. Uneori merg spre ele, alteori doar le aştept, dar nu mă sperie ce ar putea aduce. Îmi place însă să nu renunț la ceva ce m-a făcut fericită. La ceva ce are o poveste. La ceva care dintr-o singură privire mă duce cu gândul la cald, la frumos, la dragoste. Chiar dacă ceva-ul ăsta e o simplă pereche de cizme de cauciuc.

Se spune că relaţiile de azi nu mai ţin la fel de mult pentru că nimeni nu îşi mai dă interesul să le repare. Pe undeva cred că e aşa. Că ne e mai simplu să luăm totul de-a gata. Investim tot mai mulţi bani, tot mai puţin suflet. Azi avem totul dar ne-am pierdut pe noi.

Azi nu mă mai tem decât de salcâmii ce vor înnebuni de atâta primăvară.

Statistici

Azi am citit tot felul de curiozitati/statistici.Am aflat ca exista un site care iti arata in timp real niste cifre de pe glob care se schimba in fiecare secunda. Am gasit statistici despre nasteri, decese, boli. Despre cat cheltuie guvernele lumii pentru educatie, despre cate emailuri se trimit intr-o zi, despre cate postari sunt pe bloguri. Despre cum visam, in medie, 1460 de vise pe an. Despre cum 6000 de fulgere lovesc pamantul in fiecare minut. Despre cum auzul, cand un om moare, este ultimul simt perceput. Despre cum anual se sinucid aproape 1 milion de oameni. Despre cum 1 din 4 oameni va suferi in timpul vietii de depresie.
Despre tot ce m-ar putea interesa si tot ce nu.

Ce nu am gasit nicaieri e cate inimi se frang intr-o zi. In cate bucati se imprastie o inima franta. Care e probabilitatea sa fie lipita, carpita, resuscitata? Care sunt sansele sa bata din nou? De cate ori poate sa creada ca e ultima bataie? Cate inimi inceteaza sa bata ziua si cate noaptea? Exista anotimpuri in care mor? Sau in care invie? Exista inimi care se intalnesc? Sau doar care se pierd?

Plan B

"Mi-a promis ca se schimba, ca nu poate trai fara mine, de astea. Mno, il cred, ce sa zic, cred si eu ca nu vrea sa ma piarda (a facut o pauza si a ras zgomotos), oricum imi scriu si altii, iti dai seama". Abia urcasem in bus, imi era inghetata fata pentru ca, ca de aproape fiecare data, pierdusem autobuzul, asa ca nu eram curioasa sa ma intorc spre ea. A continuat:" luna viitoare e ziua indragostitilor, daca nu imi cumpara ceva fain, ma despart de el, hahaha", acelasi ras. M-am intors totusi, 19-20 de ani, frumusica, aranjata de iesit seara in oras(chiar daca era luni, 8.40 dimineata), in colanti bagati in cizme si geaca foarte scurta.
Nu am auzit confesiunile de la inceput si am coborat inainte sa termine. Asa am devenit oare? Ne aflam in era consumerismului si ne vindem pana si sufletele? Pentru un cadou de fucking Valentine's day? Avem plase de siguranta mereu, ne sarutam de noapte buna in timp ce butonam telefonul cu oameni pe care ii tinem in standby - poate ne-or prinde bine candva, lasa, sa-i avem?  Ne despartim, ne inselam, ne impacam, ne dam jos nu doar hainele, ne pierdem, o data cu ele, constiinta?

Intre timp mi-a mai trecut mahnirea. Astia suntem, noi, oamenii. Stiu sigur ca e plin de superficialitate in jur. Cum stiu, la fel de sigur, ca nu suntem toti asa. Ca eu, no matter what, n-o sa am niciodata "a plan B in a phone, just in case". Ca, daca nu-mi aduce freamat, atunci sa nu-mi aduca nimic. Ca eu vreau sa raman, nu sa trec.

Questions

Se spune ca fericirea vine din lucruri marunte. Ca e diferita pentru fiecare. Ca tine doar de noi sa o facem sa ramana, sa o pastram a noastra. In ultimul timp ma tot intreb de unde vine. Daca mai vine. Cat voi mai avea rabdare sa o caut in lucrurile mici din fiecare zi.

Daca imi inchid ochii ma imaginez dandu-ma in leaganul Lanei din Ride, inconjurata de dealuri stancoase, sub un cer infinit de nori albi, ca e cald si-mi bate vantul prin par. Ca nu-mi lipseste nimic si asta nu pentru ca as avea totul ci pentru ca as fi invatat sa imi fie suficienta orice unitate de masura a fericirii.

Cat de gresit e sa vrei totul? Ce e mai grav? Sa vrei totul sau sa accepti putin? Care sunt sansele ca "putinul" sa cantareasca uneori mai mult ca un "tot"?
De cate ori poti sa pierzi in viata? Tot de atatea trebuie sa te si ridici? Cate anotimpuri trebuie sa treaca ca sa-ti fie primavara? Care e momentul in care trebuie sa te arunci in gol? De cate ori poti sa te simti nemuritor? Cate sanse avem de toate? Cate am ratat deja?
Unde se duc oamenii pe care i-am iubit atunci cand se duc? Cat de departe trebuie sa fugi de tine cand vrei sa uiti? Cand uiti...uiti vreodata tot?

Pe langa cate minuni am trecut in fuga mea dupa himere? Cum stii ce e real si ce-i fantasmagoric?
Scriu in nestire scrisori si le trimit in lume, unde o fi ea, dar nu-mi raspunde nimeni la ele.
Cate stele cazatoare trebuie sa numeri si cate dorinte ti se pot implini? Cine e de vina? Cel care cere sau cel care da? Ma sperie lumina sau doar imi place cum se vede noaptea cerul? Ce culoare au visele mele? Daca sunt monocrome se mai implinesc? Cand stim ca trebuie sa renuntam la ele?

Cum stii unde incepe marea si unde tarmul daca tie iti e frica de ape? Daca tie iti e frica mereu? O barca e in siguranta in port. Dar nu pentru a sta acolo a fost facuta. I'm taking my boat. I'm leaving the harbour. Soon. But not yet. 
Soon.

30

La finele anului ce tocmai a trecut nu am facut niciun bilant scris, niciun calcul matematic, nicio verificare a extrasului de cont si nu am pregatit niciun wishlist pentru 2016. Mi-a fost foarte usor sa imi contorizez toate zborurile si, mai ales, toate căderile. A fost anul cu cele mai multe provocari pe care mi le-as fi putut imagina ca mi-ar fi dat sa le înfrunt. A fost un an al renuntarilor, al pasilor mici ce par a nu duce spre lumina pana cand intr-o zi, brusc, aproape inainte sa renunt, se face alt anotimp. A fost anul in care am invatat, singura, sa o iau de la zero. A fost anul in care mi-am facut mai multi prieteni decat in ultimii 10 ani. Anul in care am zis cel mai mult "te iubesc" oamenilor din jurul meu. Anul in care Felix al meu s-a însurat. In care mi-a înflorit pentru prima oara grădina. In care am plâns pe Love of my life intr-o Polonie friguroasă. In care s-a nascut Sofia pe care am asteptat-o atat. In care am învătat ca nu poti sa treci peste ceva sau cineva daca nu te desprinzi definitiv. In care Crăciunul a venit cu cele mai multe cadouri de pana acum. Anul in care am facut cele mai multe dulciuri si am hotarat ca intr-o zi voi avea o dulcegarie doar a mea.
A fost inca un an in care mama si Claudiul meu au fost pentru sufletul meu cand ancore, cand zmei inaltati. Mereu acolo. Ai mei. Mi-au dat aripi, nu mi le-au tăiat.
A fost un an al dorurilor ce m-au făcut puternica.
A fost anul in care am aflat cine sunt si cine vreau sa fiu. Si in care am invatat ca cel mai mare obstacol ce-mi poate sta in cale sunt eu. A fost anul in care mi-am supravietuit mie! 

Peste cateva ore e ziua mea. Căutând zilele trecute o locatie pentru petrecere a venit vorba despre clubul 30+ si mi-am amintit cum, in urma cu ceva ani cand am mers acolo, ideea de a sta cu oameni de peste 30 de ani mi se parea atat de greu de digerat. Imi păreau ca ar fi bătrâni, plictisitori, neinteresanti. N-a fost asa. De maine am 30 de ani. Stiu de toate despresiile ce se zice ca le faci la împlinirea vârstei ăsteia, recunosc ca am fost panicată cateva zile, pe alocuri speriata de ce inseamna anii ăstia, 30. Apoi mi-am dat seama ca daca as putea sa ma intorc la vreo altă vârstă, n-as alege nicio alta. Ca, cel mai mult de pana acum, imi place de Claudia asta. Ca acum, in al 30 lea an, eu am invatat inca o data, cu cei mai mici dar mai hotărâti pasi, sa merg.

La multi ani, mie!