The Song

De cate ori mi-e greu si urat ascult in nestire o piesa. Ea ma intoarce intr-o perioada grea a vietii mele, cand eram prinsa intre doua lumi (una imaginara) din care credeam ca nu am scapare. Imi amintesc cum am asteptat cuminte sa urce Scorpions pe scena iar mai apoi sa ii vina randul. Imi mai amintesc ca am cantat-o plangand si ca m-a durut mai tare decat orice altceva ascultasem pana atunci. Apoi am mers acasa si ascultatul ei a devenit un ritual. Credeam tot mai tare in ea, in versuri. Nu stiu daca s-a saturat de mine, cert e ca intr-o zi, mesajul ei a devenit realitate.
Locuiam singura in garsoniera mea minuscula din centru dar acum nu mai priveam descumpanita pe fereastra la oamenii ce pareau a avea o viata. Acum aveam si eu una. Ce conta ca nu era in prezent? Era una ce stiam eu ca va veni. Asa zicea cantecul meu. Nu avea cum sa ma minta.

De atunci, de cate ori sunt pusa in situatii din care nu stiu sau nu pot sa ies, imi amintesc de toate portitele de iesire pe care le-am cautat, pe care le-am gasit, pe care le-am construit daca nu au existat! Si stiu ca daca e de plans, voi plange, daca e de suferit, va mocni in mine un foc ce pana la urma se va stinge, daca e de trecut punti, le voi trece, daca nu voi gasi drumul, imi voi croi eu altul!


Va invit sa o ascultati. Sa o auziti. Sa o intelegeti. Sa deveniti dependenti de ea.

And thought the night is young
And we don't know if we'll live to see the sun
The best is yet to come
 I know, you know
That we've only just begun
Through the highs and lows
And how can I live without you
You're such a part of me
And you've always been the one
Keeping me forever young

And the best is yet to come!

The best is yet to come!

Used to be my child

Azi mi-am petrecut cateva ore intr-o "formula" in care nu am mai facut-o de ceva vreme. Eu, mama si Alexandra, minunea noastra. Ele sunt cele mai importante fete din viata mea. Ali mi-a povestit plina de entuziasm ca maine intra in clasa zero: "trebuie sa vii maine la scoala sa ma vezi si cand ne baga in clasa poti sa mergi acasa." Era serioasa si avea privirea aia pe care o foloseste ca sa se asigure ca nu o refuzi. Mi-a aratat colectia de papusi achizitionate de cand nu ne-am mai vazut, mi-a povestit cum a fost aseara la o petrecere unde erau doar trei copii romani, restul erau toti din Bucuresti :)- voia sa zica ca erau maghiari, ne-am plimbat cu masina si am cantat impreuna Perfect fara tine, Vama. 

Orele alea mi-au lasat un gust amar. Alexandra mea e mare. Nu mai e copilul rasfatat care abia merge singura in picioare dar iti urla din toti plamanii pentru ca nu ii cumperi o suzeta. Nu mai e fetita care are, ca al doilea cuvant, de ce-uri. Nu mai iese cu papusi pe strada, e plina de codite, de agrafe si de haine asortate. Alexandra mea, care e practic Alexandra lor, a devenit Alexandra care de maine merge la scoala.

Inca nu imi dau seama cand si cum au trecut anii astia.
Am intrebat-o azi daca stie cati ani am. Mi-a raspuns: 40?! Apoi am intrebat-o daca ea simte cat de repede trece timpul. A zis ca nu. Si m-am linistit. Ei ii e bine asa. Ia zilele una cate una, nu are nicio asteptare si nicio dezamagire. Strange bani de un leu pentru concediu. Si crede in Mos Craciun.

Au trecut prea multe primaveri de cand am luat-o in brate pentru prima data. Era atat de mica si de fragila. Mi-au ramas urmele degetelor in capusorul ei moale. Si urmele unei iubiri neconditionate in inima. Candva plangea cand plecam de la ea. Acum imi face cu mana. Zicea ca sunt sora, nu matusa ei. Acum nu mai vorbim despre asta. Ma punea sa ii promit ca nu ma casatoresc niciodata si ca ea va fi singurul meu copil. Acum ma roaga sa ii dau ei masina mea, cand creste mare. Mi-e frica ca mai clipesc o data si vine ziua aceea.

Silent all these years...

De ce?

De ce devenim o societate artificială? De ce ne schimbăm şi-i uităm pe cei care ne iubesc? Sau, dacă nu-i uităm, atunci îi înlăturăm într-un mod sau altul din viaţa noastră. De ce viaţa, în obişnuitul ei curs, ne răpeşte, rând pe rând, tot ce ne-a oferit? De ce de cele mai multe ori nu avem oportunitatea de a alege? De ce nu avem încredere în propriile noastre puteri? Trăim într-un regat domnit de ură, de răutate, de tendinţa de a-i domina pe cei de lângă noi. Când vor înceta aceste nedreptăţi? Când vom înţelege că avem o nevoie, vitală chiar, de a nu fi singuri? De a avea un umăr pe care să poţi oricând plânge, de un gând ce să-ţi aparţină mereu? De o inimă în care să trăieşti? Fericirea şi încrederea în sine trebuie să izvorască din interior, din adâncuri a căror existenţă era de nebănuit.

Fiecare răsărit e o punte către viitor. Un viitor ce aşteaptă să fie cucerit. Când fiecare dintre noi va învăţa asta, când fiecare dintre noi va avea încredere în el însuşi şi-n cel de lângă, când vom învăţa să zâmbim chiar dacă sufletul ne e sfâşiat în mii de bucăţi ce nu-l vor putea reîntregi niciodată, când ne vom ridica mai puternici, pregătiţi pentru următoarea lovitură, când vom vedea dincolo de ziua următoare, atunci omenirea, în complicata ei existenţă şi în nebănuita ei complexitate, va fi mai bună, mai fericită…

Zbucium

Ma doare,
M-apasa,
M-arunca-n pustiu;
Si urlu, mi-e frica
Vreau altfel sa fiu.
Mi-e greu,
Tot mai greu
Şi parcă-n zadar,
Mai lupt,
Tot mai lupt
Câştig tot mai rar…
Şi plouă,
Iar plouă
Şi noaptea iar vine
Şi gândul mă doare
Că pleacă spre tine…

Saturday. Seven of September. Eleven years ago...

Au trecut 11 ani de cand Ti-am scris-o. 11 ani de cand am cu un inger in plus, cu un Tata in minus.
Sper ca esti mandru de noi, oriunde ai fi.

Paradise

Sa te afli pe o insula pe o plaja aproape pustie, cu o apa de un verde-albastrui de care inca nu ai mai vazut, sa poti sa fii cine vrei dar totusi sa alegi sa ramai tu, sa asculti Lana del Rey, sa ai internetul inchis si telefonul departe de tine iar singurul chip familiar din jur sa fie cel al dragostei este, dupa parerea mea, darul suprem pe care il poti primi de la o vara aproape gata.

Sound: Forever young...

Operatie pe suflet deschis

In timpul ultimei operatii pe suflet deschis pe care am suferit-o, i-am rugat pe medici sa intre si in cutiuta cu amintiri si sa stearga tot. Mi-au garantat ca nu vor ramane urme, altfel nu as fi vrut. Nu m-am interesat inainte care e rata de reusita a interventiilor de acest gen, a fost totul prea din scurt. M-au informat ca exista aceasta posibilitate, de a inlatura orice urma de amintire si am acceptat. Calculul a fost simplu, sa traiesc fara a-mi aminti de tine mi se parea cea mai buna varianta propusa vreodata de cineva. Ceva insa nu a functionat. Din primele minute in care am simtit ca ma doare mi-am dat seama ca nu este vorba despre altceva decat despre urmele tale inca prezente in mine.

”Ei” zic ca ma voi vindeca, ca inima imi bate in parametrii normali, ca imi pune sangele in miscare atat cat trebuie, ca oxigenul e pompat ca la carte, etc. Ca timpul vindeca. Si ca am nevoie doar de rabdare.
”Ei” habar nu au despre ce vorbesc. Habar nu au cat e de greu sa cari dupa tine, zi de zi, noapte de noapte, un mormam de gesturi, de zambete, de promisiuni. Cum fiecare miros te duce undeva in trecut. Cum fiecare vara ti se pare irosita. Cum cerul nu mai e niciodata suficient de albastru, cum norii sunt prea grei, cum nu mai crezi in nimeni si in nimic, cum inima ta nu mai freamata, doar bate...


"Intai de toate, nu atinge acele. In al doilea rand, stapaneste-ti mania. In al treilea rand, niciodata, nici in vecii vecilor, nu te indragosti. Caci atunci, pentru totdeauna, acul care arata orele la ceasornicul inimii tale iti va strapunge pielea, oasele ti se vor sfarama, iar mecanica inimii se va strica iarasi."

Too much love...

Vine o zi...

De regula, cand ne pregatim pentru un drum lung pe care il facem cu masina, imi iau cu mine toate temerile privitoare la vreme, la trafic, la ce las in urma. Nu imi place viteza, am o obsesie legata de siguranta si ma sperie foarte tare lucrurile pe care nu le pot controla.
Cand merg insa pe distante scurte nu ma gandesc la nimic din toate acestea. Asta, pana azi. Era o zi obisnuita de sambata in care incropim rapid un plan, ne strangem gentuta de plaja si fugim pe malul unei ape. In oras, trafic lejer, semne de ploaie si cam atat. Dupa nici 10 km pe campul din stanga un camion ardea. E fier in fond si la urma urmei, o fi costand niste bani dar cam atat, era clar ca niciun om nu era ranit. La vreo doua localitati distanta o masina facuta praf intr-un parapet, urme de sange pe airbag dar nicio victima. Eram doar un spectator la tot ce se intampla in jur. Dupa cateva ore de nori fara soare am pornit inapoi spre casa. Primii km am mers in coloana in prima treapta de viteza. Erau in fata niste camioane ce, credeam eu, nu pot urca mai repede din cauza gabaritului. Am vazut apoi prima masina de politie, apoi inca una, un politist ne ghida pe prima banda de pe contrasens si, inevitabil, am ajuns si la sursa blocajului - o masina ce avea sub rotile din fata o persoana care nu mai misca.
Nu stiu cum am condus pana acasa. Incet, in mod sigur. Tocmai ce vorbisem cu mama la telefon deci, in ciuda instinctului de a o suna, nu am facut-o. Tremuram toata, nu mai eram buna de nimic. Au trecut cateva ore bune si eu inca il vad zacand pe jos.

Oamenii de care ne agatam cand ne e greu sunt, in majoritatea cazurilor, cei din familie. Si chiar daca o parte din ei sunt in varsta, nu te gandesti aproape niciodata ca i-ai putea pierde. Eu i-am pierdut aproape pe toti. Inafara de mama nu mai am pe nimeni trecut de varsta a 3 a. Pana sa vezi moartea sub ochii tai nu te gandesti niciodata la ea. Sau la oamenii de care te-ar putea priva, intr-o secunda, pentru totdeauna.

Pentru mine linistea e definita de sunetul vocii mamei mele cand o sun si inca imi raspunde la telefon. Cat timp o am pe ea, nimic nu mi se pare imposibil. Asa ca o sun in nestire, de zeci de ori pe zi, in conversatii ce uneori se rezuma doar la " ce faci? ". In ciuda tuturor pierderilor de pana acum, pe ea nu concep ca nu o sa o mai am intr-o zi.

Cu siguranta avem toti cate o slabiciune. Un calcai al lui Ahile care ne merge pana in inima. Gresim crezand ca avem timp sa le spunem sau sa le aratam oamenilor de langa noi cat sunt de importanti pentru linistea noastra. Si amanam. Apoi uitam. Pana intr-o zi in care ne trezim cu un morman de lucruri nespuse pe care insa nu mai are cine sa le asculte.

Pune mana pe telefon si suna. Ia cheile de la masina si pleaca. Nu irosi inca o zi...

Reveniri

Nu tin minte cine a iubit mai mult, nici cine a gresit mai mult. Defapt, mi-as putea aminti daca as vrea. Dar nu.
Tin insa minte, cu lux de amanunte, toate noptile tarzii in care tu si eu defineam cuvantul ”impreuna” intr-un mod atat de banal si totusi, atat de suficient. Nu ne-am promis prea multe lucruri pentru ca am avut mereu siguranta ca ” pentru totdeauna - doar pe tine- cel mai mult” sunt termeni prea vagi pentru a defini ceva in ceea ce ne priveste. Luam zilele una cate una. Una cate una ne era de ajuns.

Apoi tu ai vrut mai mult. Ai strans zilele petrecute impreuna si ti-a iesit un numar mare pe care n-ai stiut sa-l gestionezi, asa ca ai dedus ca e nevoie sa trecem la un alt nivel. Tu zici ca ai simtit, eu zic ca ai dedus. Adevarul o fi la mijloc. Adevarul nu ne mai e de niciun folos. Nu te-ai gandit ca poate nu sunt pregatita, ca vrand asta s-ar putea sa strici lucrurile, ca uneori mai putin e mai mult.

Ar fi frumos sa spun acum ca ne-am strans mana ca doi oameni maturi si ne-am asumat despartirea. Ar fi. Pacat ca n-a fost asa. Nici asta insa nu mai conteaza. Ce conteaza e ca dupa o vreme de asumare si neasumare, de porniri si refulari, de freamat si amintiri, de lipsa unuia din viata altuia, am lasat balta tot (oameni, planuri, promisiuni) si am deschis o mare paranteza pentru a ne include, inca o data, pe unul in viata celuilalt.

Auzisem atatea povesti despre -ata pe care daca o tai o sa-i simti mereu nodul oricat de bine l-ai face, despre iubirea in care daca intervine dezamagirea nu va mai fi niciodata rotunda ca la inceput, despre oamenii ce, o data despartiti nu mai stiu rezona oricat ar incerca, etc, (bla-bla-uri mai mult la vremea aceea). Degeaba primesti avertismente, degeaba citesti carti, degeaba stii exemple clare din viata altora. Tu o tii pe a ta. Tu esti sigura ca povestea ta e altfel decat a tuturor, ca dragostea ta e mai mare, ca semnele sunt mai clare, ca revenirile nu sunt definite ca fiind urmarile unor plecari, ca... Si te incapatanezi. Ierti si uiti c-ai plecat, c-a plecat, c-ai gresit, c-a gresit. Gasesti motive, justifici comportamente, crezi explicatii. Incerci sa o iei de la capat.

Si asta am facut. Am luat-o de la capat. Din prima zi am incercat sa par a simti ca sunt unde mi-e locul. Adica inapoi langa tine. Ai incercat sa-mi spui ce ai facut in toate lunile in care nu am stiut nimic unul de celalalt dar te-am oprit. Nu voiam sa stiu. Cred ca nu voiam sa accept ca ai putut trai fara mine si, mai mult, ca am putut trai fara tine. Vorbeam doar despre lucruri prezente si ne zambeam, mai mult politicos decat din suflet, unul altuia. Toate gesturile, cel putin ale mele, erau parca mecanice. Tu tot asteptai sa izbucnesc, eu eram surprinzator de calma. Cred ca am stiut din primele clipe ca nu o sa mearga. Aveam nevoie insa sa mi-o si dovedesc, aveam nevoie sa duc o ultima lupta in numele iubirii, aveam nevoie sa elimin intrebarile de genul "cum ar fi fost daca?" ce stiu ca m-ar fi bantuit mereu. I needed a closure. I had one.

Nu ma mai gandesc la zilele acelea. Stiu rezultatul lor pentru ca l-am vrut si l-am primit. Nu m-as fi intors la ele daca azi, cel mai vechi prieten al meu - cum ii place lui sa isi spuna, nu mi-ar fi povestit despre cea care, cred eu (si el) e marea lui iubire pierduta. Am simtit pe masura ce imi povestea toata nedreptatea lumii, inca o data, adanc in piept. As fi urlat in locul lui ca nu e corect, ca lucrurile ar trebui sa stea altfel. Ii spun in schimb aici ca eu cred, din tot sufletul meu ca, daca doi oameni sunt meniti sa fie impreuna, vor gasi o cale, ca, daca iubirea exista iar purtatorii ei au suficient curaj sa lupte, ea va triumfa. Ca nimic nu e prea greu, prea sus, prea mult. Ca nu exista "nu pot", doar "nu vreau"! Ca e mereu o cale...




Kiss me hot before you go...

Beneath Your Beautiful

Zilele trecute mi-a povestit o prietena despre o intalnire la care fusese. Cum il placea din multe privinte insa nu putea trece peste faptul ca era prea mic de inaltime. Ea e inalta, frumoasa si sensibila. E adevarat, nu merita mai putin de la omul de langa ea. Nu m-am putut abtine si i-am spus sa-i acorde, totusi, o sansa.

Gresim de foarte multe ori etichetand oamenii de dinainte de a-i cunoaste. Pentru ca am fost raniti de prea multe ori credem ca dragostea poate fi doar dureroasa, pentru ca prietenii ne-au intors de prea multe ori spatele credem ca ne sunt de ajuns amicii, pentru ca cineva ne spune ca am arata mai bine blonde, ne facem blonde chiar daca e ultima culoare pentru care am fi optat, ne infometam pentru a incapea in hainele cumparate cu o masura mai mica, ne cocotam pe tocuri incomode, ne imbracam in haine multicolore si ne punem rujul rosu pentru zilele negre. Auzim peste tot ca trebuie sa fim aranjate chiar si atunci cand ducem gunoiul pentru ca, nu e asa, nu stim niciodata de unde sare iepurele. Postam pe facebook poze sau piese prin care dam impresia ca asteptam un print care sa ne salveze cand, defapt, noi il asteptam doar pe el, un el caruia i-am dat tot dar care n-a stiut ce sa faca cu atata iubire. Zambim tot mai des cu buzele si tot mai putin cu sufletul iar ochii nostri privesc tot mai rar spre inaltimi. Ne formam ideea ca independenta inseamna sa facem orice, oricand, cu oricine si ajungem sa ne indepartam tot mai tare de cine suntem noi cu adevarat, iar seara, in singuratatea casei noastre, nu mai stim cine suntem fara machiaj, fara zambetul din oficiu, fara ochelarii mari de soare ce ne ascund tristetea.

I”ve been there, I”ve done that... si chiar daca stiam ca e gresit ce fac, sunt rani, adanci si grele, care doar asa pot fi vindecate. Sunt oameni pe care sa ii lasam sa intre in viata noastra cu aceeasi usurinta cu care ii poftim sa plece pentru ca avem nevoie/voie sa nu simtim nimic, ne aruncam cu ochii inchisi dar cu bratele deschise pentru ca nu trebuie sa ne gandim la urmari.
O tinem asa o vreme buna, pana cand ne ducem toate luptele la capat. Cele cu noi insine sunt cele mai inversunate. Apoi lucrurile incep sa se aseze. Incepem curatenia sufletului si triem tot mai mult oamenii din viata noastra pana raman doar cei ce conteaza. Nu ne mai dorim utopii iar acum il asteptam pe baiatul simplu ce va redefini iubirea, nu pe cel complicat si dorit (si avut) de toate fetele. Va incepe un nou capitol in viata noastra. Unul pe care daca il vom urca cu pasi mici dar potriviti, nu va necesita pauze, sfarsituri, reveniri, lupte sau lacrimi. Aceasta va fi povestea mult asteptata.
Traim o singura data, dar daca stim cum sa o facem, o data ne e de ajuns!


Let me see beneath your beautiful...

Nu am timp

Nu am timp pentru nimic. De cand ma trezesc dimineata si apas cu ochii semi deschisi butonul cafetierei, pana seara cand in sfarsit ajung iar in pat am impresia ca timpul e cel mai mare dusman al meu.
Nu am timp sa imi deschid laptopul in liniste si sa imi fixez obiectivele pentru ziua in curs, asa cum ar trebui sa o faca un om cu jobul meu.
Nu am timp sa ies de la birou si sa ma plimb hai-hui singura prin oras.
O am de cateva luni pe mama la doi pasi de mine, nu la zeci de kilometri cum era inainte. Cred ca nu am scos-o de doua ori la plimbare.
Alexandra creste sub ochii mei, tot mai tare pe zi ce trece, iar eu nu pot schimba asta.
Nu mai merg la sala pentru ca drumul pana acolo era cat antrenamentul in sine si nu-mi mai ramanea timp pentru nimic.
Mi-e dor de prietenele mele dar nu sunt in stare sa ma sincronizez cu ele pentru a ne vedea. Uit sa le sun chiar daca ma gandesc la ele, nu ajung la timp, nu pot sa stau mult, etc.
As vrea sa dau vina pe un time management defectuos. Dar nu pot. Nu despre asta e vorba.
Si totusi? Unde se scurg orele?

Acum sunt pe malul unui lac. Iubitul meu pescuieste iar eu ma ascund de soare sub o umbrela. E prima data in saptamana care se incheie cand am timp. Stau si analizez ultimul an din viata mea. Si pe cei de dinainte.
Anul trecut pe vremea asta pierdeam ultima notiune de Tata pe care o mai aveam, il pierdeam pe bunicul meu drag. In urma cu doi ani ma pregateam pentru festivalul de la Sighisoara, aveam doua joburi, citeam in nestire, hoinaream pe strazi pana noaptea tarziu si invatam sa traiesc singura dupa multi ani in care uitasem sa o fac. In urma cu trei ani eram la mare iar sufletul meu fredona un cantec ce avea sa devina istorie.
Oare inainte de ce si de unde aveam timp? De unde il luam?

Cred totusi ca am imbatranit. Cred ca defapt imi lipseste energia si determinarea, nu timpul. Cred ca toti anii in care mi-a fost nedrept de greu au muscat din mine si din suflul tineretii mele. Si mi-au lasat impresia ca pot, dar nu am timp. Cand, defapt, am timp dar nu mai pot...

No, I won't spend my whole life hiding my heart away...

Nu pot sa spun ca viata mea s-a schimbat intr-o masura semnificativa de cand am deschis usile blogului. Nici ca am avut de raspuns la intrebari incomode. Da, am simtit intrebari nerostite si stiu cu siguranta ca s-a vorbit, putin macar, "de bine" la adresa mea de catre oamenii care nu mai fac astazi parte din viata mea.
Am fost intrebata daca nu mi-e teama ca devin vulnerabila acum cand lumea stie cine sunt si ce am trait. Nu, nu imi e. Nu e ca si cum mi-as fi pus viata pe tapet si chiar daca as fi facut-o, nu am nimic de ascuns. Sau, ce am de ascuns, nu devine subiect de blog :).
La fel, m-ati intrebat daca pe iubitul meu nu il deranjeaza ca scriu despre iubiri pierdute. Adevarul e ca nu l-am intrebat niciodata. Nu a fost nevoie. Stie ca are fiecare bucatica din mine.
Sunt la fel ca si voi, toti cei care ma cititi, sunt construita din lumini si umbre si plamadita din sentimente si suferinti. Atat doar ca am nevoie sa iubesc sau sufar prin cuvinte, mi-e imposibil altfel. Nu sunt insa pe un alt capat de punte. Sau, daca uneori sunt, o fac doar ca sa pastrez balansul.
Am mai fost intrebata, in cea mai mare parte de oamenii sufletului meu, de ce au trecut atatia ani pana sa fac iar asta. Nu stiu, nu am un raspuns. Pur si simplu, sufletul meu nu a mai stiut sa astearna pe foi tot freamatul din el o vreme. Sau nu a putut. Acum poate mi-am revenit. Ramane de vazut. M-am vindecat de foarte multe rani. Si am crescut. Parti lipsa voi avea mereu dar acum stiu sa traiesc fara ele.
Va multumesc pentru incurajari si aprecieri, sunt sigura ca au fost sincere.
Si va mai multumesc ca seara, inainte de culcare, cand vad numarul accesarilor, stiu ca undeva, printre voi, e o parte din sufletul meu.

No, I won't spend my whole life hiding my heart away...

My great Gatsby

Inca de la inceputul filmului mi-a zburat mintea la el. Cand Tobey Maguire a inceput sa povesteasca despre cat e de cautat, de dorit, de adulat si mai apoi, dupa ce l-am vazut pe Gatsby cu zambetul lui fermecator, cu modestia si calmul cu care facea/isi asuma tot ce era in jurul lui, am fost sigura ca se muleaza perfect cu personajul. Asa e si el. Toti vrem o bucata din el, o farama din timpul lui, o clipa in care sa ii surprinzi privirea  si sa apuci sa-i spui ceva. Candva avea timpul si energia necesara sa te intrebe ce faci si sa si ramana sa te asculte. Candva, cand norii grei de furtuna te plouau doar pe tine de parca erai din familia Addams, el era acolo sa iti spuna ca mereu vine soarele. Si asa era. E omul caruia poti sa-i ceri orice, oricand, oricat -  te ajuta chiar daca il depaseste. E omul cu care iti permiti sa fii egoist pentru ca nu prea vrei sa il imparti cu nimeni. E omul care oricat de putin timp sta intr-un loc isi lasa amprenta. Oricat de ancorate iti sunt convingerile reuseste sa te convinga sa faci cum vrea el. E omul ce, cand crezi ca il cunosti, te mai surprinde cu ceva si iti demonstreaza ca habar nu ai cine e. E unul dintre cei mai inteligenti oameni din toti cei pe care ii vei intalni vreodata. Are mereu argumente. Si nu lasa de la el. E rac, nu poate da inapoi. E lider, niciodata sef.
De la el am invatat tot ce a fost nevoie ca sa ies "in lume". El a fost primul "om mare" care mi-a citit poeziile. Care m-a dus la un concert, la un film, la un restaurant, la un club.
De la el am invatat ce e muzica buna, el mi-a dat prima data sa citesc cartile ce trebuiau citite, sa vad filmele ce trebuiau vazute.
De cate ori am simtit ca lumea se prabuseste peste mine (si s-a prabusit de cateva ori) a fost acolo sa se asigure ca ma ridic.
Mai toate prietenele mele erau indragostite in liceu de el. Nu am dat insa niciodata nimanui numarul lui de telefon, eram mult prea egoista ca sa il impart cu cineva. Inca sunt.
Si altele, multe altele pentru care mi-ar trebui pagini intregi ca sa le povestesc.
Aparent, are tot ce si-ar putea dori cineva. Aparent, toti avem. Aparent, e un om rece si serios. In realitate insa, e cladit si plamadit doar din sentimente, emotii si zbucium...

Peste cateva minute e ziua lui. Ce poti sa ii doresti unui astfel de "om"? De unde sa scoti cuvintele care sa te ajute sa exprimi o parte, infima macar, a ceea ce simti, crezi, speri, vrei sa i se intample? Nu ai de unde. Nu poti decat sa speri ca in toti anii astia, de cand il stii si de cand te stie - in cazul asta, dintotdeauna - a inteles. Ca e suficienta o privire in locul unor sute de cuvinte. O lacrima ce o tii cu disperare sa nu cada cand il iei in brate si ii spui, din tot sufletul tau: La multi ani!

 E cel mai greu articol pe care l-am scris pana acum. Si asta pentru ca prea greu de descris in cuvinte o astfel de dragoste. Dragostea pentru fratele meu.

La multi ani, My Great Gatsby!



E una din putinele poze pe care le avem in formula asta, eu, tu si minunatia ta de fetita.

Piesa pe care am ales-o e oarecum trista. Dar e profunda. Asa, ca tine. Soldier of fortune...

Baby step

Azi am facut pasul pe care il tot aman de un an. A fost greu chiar daca a fost doar la distanta de un click.
In prima ora de cand l-am distribuit pe facebook, blogul meu a avut 146 de afisari de pagina. A fost ceva...ce nu pot sa descriu in cuvinte, coplesitor si neasteptat. Am postat o parte dintr-un articol ca descriere la o poza iar tu, Lavinia mea draga, m-ai intrebat ce e cu textele astea frumoase. Si mi-am amintit, intr-o fractiune de secunda, de nesfarsitele biletele si scrisori ce ni le trimiteam in anii aia ce pareau ca nu se vor termina niciodata. Asa ca mi-am zis ca e timpul. Poate a fost, poate n-a fost, cifrele sunt insignifiante pana la urma, comentarile ce le-am primit insa, mi-au umplut inima.
"Plang la birou ca o nebuna, citind text dupa text. Imi era dor de textele tale scrise pe colturi de hartie sau servetele si pasate discret peste umar, mai in spate cu o banca, despre iubire, despre speranta, despre tatal tau, despre noi si viitor. Ce bine ca le-am regasit..."  Multumesc, Lavi!
O sa vina si criticile, probabil. Conteaza mai putin. Nu sunt pregatita pentru ele, dar voi fi.

Profit acum de ocazie si va urez bun venit in viata mea de dincolo de usi....

http://www.youtube.com/watch?v=SkGFEfvtQY0

In mine...

Cand ai plecat, am stiut. Nimic, niciodata, nu o sa mai fie la fel. Soarele o sa ma arda, marea nu o sa mi se mai para nesfarsita ci rece, vantul o sa-mi usuce pielea, privirea o sa-mi devina opaca, "dragoste" o sa devina cuvant de dictionar, rasul o sa se transforme in zambet iar sufletul o sa mi se inchida cu nedrept de multe lacate fara cheie. Am mai stiut ca nu o sa incetez niciodata sa te caut. In fiecare sunet, in fiecare miros, in fiecare privire. In fiecare barbat.

Nu m-am inselat nicio clipa, in nicio privinta. Locuiesc in aceeasi casa, era mult prea dificil sa renunt la ea si, chiar daca am renovat-o din temelii pentru a nu-mi mai aminti de tine, un lucru a ramas neschimbat. Usa pe care ai plecat. Si sunetul ei inchizandu-se in urma ta. Uneori ma uit obsesiv spre ea. Recunosc, chiar daca te stiu in alt colt de lume, astept sa te intorci. Sa te intorci ca si cum nu ai fi plecat niciodata.

Oamenii din jurul meu nu-ti pomenesc numele, esti o poveste incheiata, esti un subiect tabu, esti doar o umbra ce nu trebuie sa-mi mai intunece viata.

Si totusi... "In mine se mai vorbeste si astazi despre tine."

http://www.youtube.com/watch?v=2ntKgLxgY9s&NR=1&feature=endscreen