Fara roti ajutatoare

Una din cele mai vii amintiri pe care le am cu Tata de cand eram mica este ziua in care m-a invatat sa ma dau pe bicicleta. O aveam pe cea mai frumoasa din toate cate puteau fi, crem, medie, cu roti ajutatoare detasabile, perfecta pentru mine. Ma dădeam pe ea cat era ziua de lunga, neavand nici cea mai mica temere ca intr-un moment in care mi-as pierde echilibrul as putea sa cad, rotile alea 4 ma tineau singure pe drum. Era vara. Era plin de copii afara. Il asteptam sa iasa sa ma învete. A venit, mi-a dat jos cele 2 roti laterale si mi-a explicat ce trebuie sa fac, ce nu. Ma tinea de scaun din spate, pe mine si toata bicicleta. A mers asa cu mine cateva lungimi de strada, la pas, apoi alergand. Eu ii tot repetam sa nu imi dea drumul ca voi cadea, El imi tot raspundea sa fiu atenta la drum. In momentele in care mi se parea ca merg prea bine ma întorceam sa vad daca nu cumva mi-a dat drumul. Nu mi-l daduse. Era acolo. Inca acolo. Facusem deja cateva ture bune, o singura tentativa de cazatura, aveam viteza, eram super fericita, am luat o curba si in momentul in care am intors L-am vazut, era in celalalt capat si ma privea mandru. Am inceput sa tip: maaaaaa dau singura, Tata, ma dau singura!!!

In timp ce scriu asta sunt intr-o statie de autobuz. Am ajuns cand unul pleca asa ca astept de 20 de min altul. Ploua. Marunt- marunt. Ascult Lana del Rey. Imi dau seama ca a fost ultima bicicleta pe care am avut-o doar a mea. Dupa ce am crescut le-am dat-o, pe rand, copiilor din bloc. Nu stiu cati dintre ei isi mai amintesc de prima oara cand au mers singuri, nici pe cati i-a invatat tatăl lor sa se dea. Eu nu o sa uit niciodata. Atat de protejată cum m-am simtit stiindu-l in spatele meu, gata să-mi redreseze echilibrul, nu m-am mai simtit niciodata. Si mi-e greu sa cred ca as mai putea-o simti de acum.

De cand L-am pierdut fiecare zi a fost un mers pe bicicleta, pe sârmă, pe poduri șubrede, pe poteci ce habar nu aveam unde vor duce. Mi-a luat mult sa inteleg ca anumite lucruri, o data ce le-ai pierdut nu se mai intorc niciodata. Dar ca asta nu inseamna neaparat ca ele nu au ramas, inseamna doar ca nu le mai vezi. Le simti insa la fiecare pas. La fiecare ploaie. Înmiit in septembrie.

Despre fericire

Cand fericirea ne poate fi spulberata intr-o clipa de un singur eveniment (altul decat o boala sau moartea) cred ca nu a fost in realitate nicio clipa a noastra, ca a fost doar o proiectie a ceea ce voiam, cu disperare, sa credem ca traim, ca avem, ca suntem.
Cand omul pe care il iubim ne poate intoarce spatele, iesind pe o usa care nu il va mai aduce inapoi, inseamna ca nu ne-a apartinut, defapt, niciodata. Ca viitorul ce credeam ca ne va prinde imbatranind impreuna a fost doar o iluzie. Ca a fost o nesabuinta sa avem vise. Ca nimic nu a fost pentru noi in realitate. Cand fericirea e de-adevaratelea, ea ramane. Altfel nu a fost decat o himera.

In toti anii de pana acum am inteles, mai presus de alte lucruri, ca dragostea vindeca. Uneori in aceeasi masura in care imbolnaveste. Am mai inteles ca sta in puterea ta sa alegi ce o lasi sa faca cu tine si cu sufletul tau si ca nu e niciodata prea tarziu sa-ti amintesti ca esti singurul tau salvator. Ca oamenii care isi doresc sa te vada vin pentru tine de la sute de km, sau de la doi pasi, ca distanta nu e niciodata o opreliste. Ca oamenii care te ranesc in mod repetat o fac pentru ca le permiti. Ca nu trebuie sa spui mereu de ce ai nevoie, cui ii pasa de tine anticipeaza asta. Ca nu ai nevoie de mesaje, mailuri, sau promisiuni urlate si repetate ci de niste gesturi mici si de el acolo, de o teava pe care ti-o doreai mult de tot fixata intr-o podea, de cheile masinii intr-o zi ploioasa, de niste brate ce nu-ti dau drumul cand ti-e frig. Ca tipul de vineri seara din Crush ce vrea sa-ti cumpere bautura nu are nimic in comun cu omul ce-l iubesti. Ca lucrurile, indiferent cat de complicate par, au o rezolvare atat de simpla pe care uneori nu trebuie nici macar sa o cauti, trebuie doar sa ti-o doresti. Ca doi oameni, daca isi doresc sa fie impreuna, nu le sta nimic in cale decat propriile lor actiuni. Sau inactiuni, dupa caz.

Fericirea e simpla. Ne-o faurim cu propriile maini. Dupa chipurile si asemanarea noastra.

The weekend

Oamenii de la radio incep sa pomeneasca despre apropierea weekend-ului incepand de marti. Joi nu au alt subiect decat asta iar peste vineri, practic, sar de tot, e deja weekend. Copiii isi numara pe degete in cate dimineti mai trebuie sa se trezeasca cu noaptea-n cap ca sa ajunga la gradinita sau scoala. Patronii de la terase sau cluburi organizeaza o saptamana intreaga serile de maxim profit aduse de sfarsitul saptamanii, pietele devin un furnicar, strazile pietonale la fel.
Vineri dupa ora 5 traficul e infernal, cozile de masini bara la bara sunt uriase dar in aer e o oarecare relaxare, cu totii pleaca "acasa". Iar asta parca schimba lucrurile.

Cum ramane oare cu oamenii pentru care weekendul e o gaura neagra? Cu oamenii care nu au un "acasa" spre care sa se indrepte pentru ca nu ii asteapta nimeni? Sau cu oamenii pe care "acasa" ii sufoca iar singura lor evadare e jobul, activitatile din cursul saptamanii, zilele pline si orele tarzii la care ajung din oras. V-ati gandit vreodata la ei? Eu da. Am crezut mereu ca o familie e fericita nu atunci cand are bani, proprietati numeroase sau multi cai putere ci atunci cand weekendul e pentru si despre "acasa", despre timp petrecut si investit in cei dragi, despre urcat in masina si plecat fara tinta departe, despre tinut in brate, de mana, despre privit in ochi. Despre gatit si luat masa impreuna, cu lumanari si vin rosu. Despre pierdut vremea la tv, sub o patura pufoasa, in bratele lui. Despre copii care invata sa se dea pe bicicleta cu tatal lor. Despre bunici care sunt vizitati. Despre citit cartea de pe noptiera. Despre suflet. Despre liniste. Despre echilibru.

Weekend-urile, concediile si sarbatorile nu au fost si nu vor fi niciodata la fel pentru toti. Unii luptam sa pastram ce avem, unii am renuntat de mult iar unii nu am avut niciodata. Tu in care categorie esti? Azi e joi. Te bucura sau te sperie ca se apropie?

Instantanee

Cele mai importante lucruri pe care le port cu mine ca pe un talisman vindecator sunt o serie de instantanee intiparite, unele pana la sange, in irisii mei, in inima mea. Cateva franturi de clipe, de gesturi, de priviri, de cuvinte. Unele din ele m-au facut sa ma simt nemuritoare, altele nesemnificativa. Peste unele din ele au trecut ani, oameni - buldozer, siroaie de lacrimi, ziduri de beton, furtuni sau arsite - degeaba, nimeni si nimic nu mi le-a putut sterge din minte.

Poate ca e adevarat ca depinde doar de noi care parte a paharului vrem sa o vedem la finele unei zile, unui an, la bilantul de dinainte de...sa zicem, 30 de ani. Poate ca unii dintre noi s-au nascut optimisti si pozitivi iar asta le-a asigurat pornirea de la o alta linie de start. Poate ca altii nu stau sa-si piarda timpul cu analize, cu liste de inventariere, cu parghii de care cauta sa se agate, cu ancore de care ar vrea sa lege amintiri si sa le scufunde in adancuri.
Poate ca viata ni se da sa fie traita, nu analizata. Poate ca oamenii trec prin vietile noastre ca sa-si ia pentru ei ce le trebuie din noi, nu ca sa lase ceva in urma lor. Poate ca venitul, sau plecatul nu inseamna neaparat ceva. Poate ca "a ramane" nu trebuie sa reprezinte o conditie pentru fericire, ca nu e piatra de hotar.
Poate ca iubirea, la fel ca si viata si, ca si moartea, face parte din firesc, nu din extraordinar.

Ce stiu sigur e ca pe mine m-au salvat niste capturi de moment care nu sunt salvate intr-un telefon, intr-un album foto, intr-un magnet de frigider. Sunt imortalizate in mine. Au inceput in urma cu 13 ani cand am cunoscut intr-o zi calda de toamna, complet nepregatita, moartea. Din copil am devenit batran. Din zi s-a facut noapte. Din anotimpuri a ramas doar toamna. Au continuat in alte zile, cu alti oameni, cu oameni-salvatori, oameni-dezamagiri, oameni- bucati de suflet, oameni-parte din mine, oameni - forever not mine, forever not yours.

Instantanee

ochii Tatei si ultimul nostru te iubesc.
prima oara cand am tinut-o in brate pe Alexandra mea.
o privire, goala, a fratelui meu.
felul in care ma mangaia pe cap bunicul meu. ochii lui albastri. ziua in care l-am pierdut.
bunica mea, bolnava de Alzheimer, iesita in poarta sa-mi faca cu mana si bunicul urmand-o pentru ca nu se mai stia intoarce singura acasa.
prima noapte in care am dormit cu Alexandra .
o dimineata din februarie 2011 cand am lasat in urma ultimii 6 ani din viata mea.
prima noapte intr-o garsoniera minuscula- primul loc in care am locuit singura.
ochiii lui - in care m-am pierdut intr-o zi de 4 ianuarie, cred, pentru totdeauna.
primul lui te iubesc.
o seara de vara in care ploua iar eu conduceam plangand si tot ce mi-am promis ca nu voi mai trai niciodata.
mana mea in mana lui in timp ce conducea.
ridurile de pe mainile mamei mele.
un sms: in niciun caz, Claudia.
fratele meu in usa cu o sticla de vin, intr-o seara peste care nu stiu cum as fi trecut fara el, o alta seara pe Calea Turzii in care m-a dus sa vad luminile orasului.
interpretare Love of my life, concert Queen, Polonia 2015, ochii fratelui meu, golul din sufletu-mi.
mama mea cand intr-o zi, in timp ce ma plangeam ca imi e greu, mi-a raspuns: ti-a fost mai greu de atat dar tu nu ai stiut asta niciodata (mi s-a facut un dor teribil de copilarie si am simtit ca o iubesc infinit pentru toate neajunsurile de care m-a privat, m-a ocrotit - cu un pret pe care doar ea il stie)
fiecare seara in care ii spun mamei noapte buna. fiecare dimineata in care ii aud vocea. 
ultima zi de la vechiul job.
fratele meu, intr-o parcare, la o nunta.
mirosul ierbii taiate de mine, in gradina mea, prima oara
ziua in care mi-am facut blog. 
un apus in Corfu.
o promisiune pe-o plaja.
Venetia.


to be continued...









 




                  

My super doctor

Chiar daca suntem intr-o era super tehnologizata iar accesul la informatii e la indemana noastra, putini dintre noi ne permitem sa facem/ cumparam/ avem tot ce ne dorim. Ca milioane de alte persoane, din cauza unor factori interni si externi, tenul meu a avut mult de suferit. In urma unui lung sir de tratamente ce nu au avut efect, aproape in pragul unei crize de "nervi", l-am cunoscut pe un doctor care, din prima secunda in cabinetul lui, m-a facut sa nu ma mai simt singura intr-o lupta din care cam ieseam invinsa.
Nu stiu cum e cu ceilalti pacienți ai lui, cu mine nu a fost niciodata un doctor si atat. A fost o persoana care mi-a promis ca ma va ajuta sa scap de un stres continuu, care mi-a povestit toate lucrurile ce i-au trecut prin cap ca sa-mi distraga atentia in timpul unor proceduri dureroase, care, cand ma vede cu fata umflată si toata amortita imi spune: pretty, vei fi bine, vei vedea. E o persoana plin de pasiune pentru meseria asta ce o face, uneori, o zi intreaga, fara intrerupere. E o persoana care cauta constant sa se dezvolte, sa se perfectioneze, sa faca bine. E un doctor ce inainte de orice, e un "om".
Domnule doctor, va multumesc pentru tot! Va multumesc acum aici si in fiecare dimineata cand ma uit in oglinda.

Pe domnul doctor Dragos Valean il găsiti cu totul aici, il recomand cu toata increderea: http://dvinterclinic.ro/despre-clinica

Iar detalii despre ce procedura mi-a facut mie, aici: http://dvinterclinic.ro/cicatrici-vergeturi-riduri

Sunt zile

Sunt zile in care analizez tot ce se intampla in jurul meu. In care disec comportamentele oamenilor, in care interpretez fiecare gest, in care rascolesc cotloanele ascunse si închise din mine. Zile in care ascult pe repeat aceeasi piesa, ma îmbrac monocrom, zâmbesc de complezenta, fug de apusuri si nu privesc oamenii in ochi de teama ca ar vedea in mine. Zile in care nu raspund la telefon indiferent de cate ori ar suna. In care lumea mi se pare mica, rea si nedreapta. In care imi simt sufletul cum, obosit, vrea sa renunte. In care mi se pare ca îngerii sunt departe si au alta treaba decat fericirea mea. In care nu vreau sa mai fiu om mare. In care trandafirii albi nu inseamna nimic. In care ploaia imi curge pana in suflet. In care nimic, dar absolut nimic nu imi capteaza atentia. In care, daca cineva mi-ar asculta bataile inimii, nu le-ar auzi.

Sunt zile in care imi incep dimineata band cafea si privind pe geam cum pasc oile si mi se pare ca-mi simt viata curgând prin vene, cand batranica ce vinde flori la colt pe Memo imi provoaca un dor teribil de bunicii mei, cand citesc "semne" in cele mai banale lucruri. Sunt zile in care oamenii mi se par buni si as face orice sa ii ajut sa zambeasca, sa creada, sa simta. Zile in care imi place sa las in urma mea mai mult decat o dara de parfum sau o urma de ruj rosu. Zile in care fericirea mea nu depinde de nimeni înafara de mine. In care vocea mamei mele e singurul lucru de care am nevoie. Zile in care nu fug de ploaie, in care soarele nu ma arde iar noaptea e pentru vin rosu si numarat stele. Zile in care nu as face nimic, doar as sta si as citi in gradina. Zile in care inima mea, oricate parti lipsa ar avea, e intreaga.

Sunt zile in care in mine e un amalgam de nelinisti, de doruri, de bine si de rau, de oameni carora nu le inteleg menirea in viata mea. Sunt zile in care, obosita sa tot inchid sau deschid usi pentru unii care nu stiu nici ei daca vin sau pleaca, las lucrurile sa se intample fara sa intervin asupra lor. Zile in care nu ma împotrivesc dar nici nu ma implic. In care sunt în aceeasi masura in care nu sunt. In care, asa cum e acum afara, nu e nici vara, nici toamna. E intre. Sunt zile in care sunt dincolo de bine, dincoace de rau. Sunt zile.

Treisprezece

Exista zile care ne ingenuncheaza, schimbandu-ne sufletul pentru restul vietii. Exista oameni care atunci cand pleaca de langa noi ne transforma. Exista intamplari pe care, oricat incerci sa le intelegi, nu reusesti niciodata. In urma cu 13 ani, in timp ce ma uitam pentru ultima oara in ochii Tatei, inima mea a imbatranit subit si pentru cateva clipe a incetat, alaturi de a Lui, sa mai bata. De atunci cursul ei a fost mereu cu intreruperi. In timp, am invatat ca sa renunt nu e o optiune. Am mai invatat ca supravietuirea nu mi se datoreaza mie neaparat, ci lucrurilor ce au ramas in urma Lui, atat in mine, cat si in jurul meu. In urma cu multi ani, prietena mea Lavinia mi-a spus, printre altele, sa citesc toate cartile pe care le-ar fi citit, sa vizitez toate locurile ce i-ar fi placut, sa fac toate lucrurile ce n-a apucat sa le faca. De atunci, asta fac mereu. Si asta voi face pana in ziua in care i le voi povesti.
Tot ce sunt azi se datoreaza unei zile de 7 septembrie din urma cu 13 ani. Ziua aceea ce atunci m-a ingenuncheat, intr-un mod pe care cuvintele nu l-ar putea descrie, mi-a devenit ancora si ma va salva, mereu, de lume, de intuneric, de mine. Poti sa simti, privind in urma, ani intregi de absenta. Iti dai insa seama ca defapt tu, dintre toti oamenii din jurul tau, nu ai fost nicio clipa singura. Ca ti-a stat mereu alaturi. Ca iti va sta mereu. Ca intrebarile care incep cu "de ce..."nu isi au rostul. Ca lucrurile se intampla pur si simplu. Iar tu esti dator sa iti faci partea ta pana la capat, oriunde ar fi capatul asta. Ca un pod, o data ce l-ai vazut, te poti decide doar daca sa il treci, sau sa il arzi, dar nu te poti preface ca nu il vezi. Ca pe oamenii din jurul tau nu trebuie sa ii intereseze bucatile lipsa din tine si ca nu e treaba lor sa te intregeasca, ca nu esti un puzzle, ca poti fi un tot chiar si cu piese lipsa. Ca fiecare rasarit e o sansa ce ti se da. Si ca sansele astea sunt numarate.
Unde ai fost in toti anii astia, fizic, conteaza mai putin. Esti cu mine, in suflet, in fiecare zi. Iar de acolo nicio dimensiune nu mi te poate lua.
Treisprezecele de azi nu e cu ghinion. Treisprezecele de azi e despre ingeri.

Motanul

Nu am crezut multa vreme in prieteniile dintre femei si barbati. Si asta pentru ca mi se pare foarte complicat ca doi oameni de sex opus sa isi poata asuma o relatie care sa nu aiba nicio legatura cu vreo atractie, intentie, dorinta.
Apoi l-am cunoscut pe el. In toti anii care au trecut pe langa noi nu m-am simtit nicio clipa invadata, nu a fost macar un lucru pe care sa tin minte ca i l-am cerut si m-a refuzat, n-a fost nicio fericire sau tristete pe care sa nu o fi impartasit. El e Felix- motanul prieten. Omul ce te asteapta noaptea in gara chiar daca trenul tau are intarziere o ora. Omul ce daca stie ca ai nevoie iti da chiar daca el ramane fara. Omul ce iti cunoaste fricile si te asculta cand cazi prada demonilor. Omul ce niciodata nu ti-a spus ca esti frumoasa altfel decat un frate. Omul ce maine, pentru totdeauna, o ia de mana pe Maria lui si pornesc spre o viata lunga si fericita ce ii asteapta sa o traiasca impreuna.

Nu o sa-ti scriu acum tot ce iti doresc. Sunt sigura ca stii. La fel cum stii ca pe drumul asta ce l-ai ales, indiferent unde duce, prietenii trebuie sa iti fie alaturi pentru ca asta e treaba lor. Asa ca ma gasesti mereu aici- alaturi.

Fa-l fericit, Maria. El sigur te va face.

Motane, te-nsori!

Everlasting summer

E dimineata. Deschid ochii si-mi dau seama ca e ultima zi din vara. In jurul meu miroase a lavanda si a sfarsit - de anotimp, de poveste, de nopti cu stele. Valiza mea cu vise sta prafuita-n coltul ei.
Se spune ca viata noastra e suma alegerilor pe care le facem. Sau nu le facem. Ca pasii nostri nu se duc pe poteci la voia intamplarii. Ca drumul, o data ce ai intrat pe el, poate fi abandonat in mers daca nu duce unde credeai tu.
In jurul nostru sunt tot mai multe masti in detrimentul zambetelor adevarate. Nu mai mergem in vacanta ca sa ne regasim unii in altii ci ca sa ne dam check in. Postam imagini cu rasaritul dar oare cati dintre noi il si simtim in suflet? Pasarile alea ce canta in fiecare dimineata...cati dintre noi le auzim? De cate ori ne-am trezit oare, in vara ce se sfarseste, cu zambetul pe buze multumitori pentru ce avem? Cand ne-am urcat ultima oara la volan si am condus fara tinta? Sau cand am pasit desculti pe iarba? De cand nu am mai scris o scrisoare cuiva? Nu mail, sms sau chat. Care a fost ultima dimineata cand ai gasit un biletel cu "te iubesc" pe frigider? In cate nopti ai strans in brate, din frica de singuratate, un om pentru care nu mai simti de mult nimic? Si-n cate ai adormit fiindu-ti dor de niste ochi in care obisnuiai sa te pierzi? Cand ai plans ultima oara de fericire? Defapt nu, cand ai plans pur si simplu ultima oara? Cand te-ai lasat sa simti? De cand nu ai riscat ceva, cu adevarat, fara sa-ti pese de urmari? Cand te-ai uitat ultima oara la mainile imbatranite ale mamei tale? Cand ai ingenunchiat ultima oara in fata unui Dumnezeu pe care-L uiti prea des?

Nu stiu daca a fost o alegere. Si, daca a fost, nu stiu daca a fost una constienta. Cert e ca am ales sa"simt". Inca nu stiu daca e blestem sau binecuvantare, dar totul asta din jurul meu pentru mine are alte valenţe. Acum stiu ca daca vara e gata in calendar, pot sa ii dau oricand restart pentru ca am inchis-o in mine. Iar de acolo nu mai poate pleca.

Nu vreau sa trec prin viata asta supravietuind. Vreau sa traiesc fiecare bucatica din ea.



"I am not a complicated girl, she laughed. I just want to run away with you, rob a bank, fall in love and eat icecream in Paris."

Survive

Trage aer in piept. Asculta zgomotele din jurul tau, pune-le pe silent pe cele ce-ti urla in minte de prea multa vreme. Elibereaza-te de toti oamenii ce nu stiu sa renunte singuri la tine, da-i drumul omului ce nu vrea sa luptati aceeasi lupta. Traieste pentru azi. Lasa ranile din trecut, in trecut. Nu te sufoca din cauza temerilor de maine. Nu le spune sa te trezeasca cand se termina septembrie. Nu sari peste inca un anotimp. Renunta la tot ce-ti face din suflet ancora. Tu ai nevoie de aripi. Asta imi spune, inima mea, in fiecare zi.

"De cate ori crezi ca poate fi ranita o inima?" Ma intreaba din cand in cand organul asta ce-mi sta in piept si bate in ritmuri de neinteles, fie cu mii de batai pe minut, fie cu ultima putere. Ma intreaba des. Si ma prefac, de fiecare data, ca nu inteleg, ca nu aud, ca nu. Ultima oara a intrebat zgomotos. Nu mai puteam fugi. Asa ca m-am oprit din tot. Credeam ca raspunsul va fi unul greu, imposibil de dus, imposibil de dat.
"De cate ori o lasi" i-am spus greoi, in soapta.
Pentru o clipa nu a mai batut. Iar eu m-am uitat la ea, asa oprita, si nu am reactionat. Era ca un ceasornic vechi, ruginit. Ma simteam de parca as fi in Mecanica Inimii. Stiam ca daca as atinge-o, putin macar, si-ar relua cursul. Ca m-ar fi certat pret de cateva zile ca i-am facut atata rau prefacandu-ma ca nu stiu un raspuns atat de evident, dar ca in final m-ar fi iertat. Mi-am dus degetele spre ea dar mi le simteam inclestate. Am inceput sa imi imaginez cum, daca o las sa plece, nimic de pana acum nu va mai durea, cum va veni o inima noua in locul ei, una ce nu are rani la vedere, una ce nu-si ingheata vise, ce nu-si smulge, pana la ultima zvacnire, orice amintire ramasa, pentru a o face sa dispara. Mi-am imaginat cum nimeni nu ma va mai intreba despre cele 3 puncte de pe irisul ochilor mei sau ca, cel putin, nu ar mai trebui sa imi amintesc ca totul e despre tine. Am cantarit tot ce pierdeam. Si pretul pe care l-as plati. Apoi mi-am amintit cum Inga si-a tatuat zilele trecute pe deget o chestie ce semnifica armonie. Si cum de atunci ma tot gandesc si eu, daca ar fi sa scrijelesc ceva definitiv in mine, ce as alege. Si brusc m-am trezit. Pe un perete inca neatins de lume din inima aia ce statea oprită sub ochii mei am scris "Survive". Iar ea, simtindu-mi atingerea, si-a reluat cursul. Si eu o data cu ea.

Trage aer in piept. Asculta zgomotele din jurul tau, pune-le pe silent pe cele ce-ti urla in minte de prea multa vreme. Elibereaza-te de toti oamenii ce nu stiu sa renunte singuri la tine, da-i drumul omului ce nu vrea sa luptati aceeasi lupta. Traieste pentru azi. Lasa ranile din trecut, in trecut. Nu te sufoca din cauza temerilor de maine. Nu le spune sa te trezeasca cand se termina septembrie. Nu sari peste inca un anotimp. Renunta la tot ce-ti face din suflet ancora. Tu ai nevoie de aripi. Inca imi spune, inima mea, in fiecare zi.

Kindness

 

Mult timp nu m-am gandit cum in jurul meu lumea se imparte in oameni care aleg sa fie buni si-n oameni care aleg sa fie rai. Ii tratam pe oameni cel mult in felul in care ma tratau ei. Sau, cel putin, dupa caz. Apoi am cunoscut-o pe Laura si am invatat de la ea niste lectii de bunatate si de omenie pe care nu m-am mai putut preface niciodata ca nu le stiu. Asta se intampla in urma cu multi ani, intr-o perioada in care lumea mi se parea buna si frumoasa. Intr-o perioada in care oamenii isi vedeau de treaba lor, in care invidia si rautatea nu erau by default.

De ceva vreme cred, aproape prosteste, in bunatate. Cred ca pot face diferenta in viata oamenilor de langa mine. Vad si simt cum oamenii nu sunt obisnuiti sa fii bun cu ei, cum se tem sa se bucure, cum cred ca trebuie sa iti dea mereu ceva la schimb gandindu-se ca tu sigur asta astepti, ca nu exista ajutor neconditionat, ca nu exista o mana care sa te ia si sa te ridice pentru simplul fapt ca poate.

Cred ca bunatatea si iubirea ne pot salva de orice. Cred ca daca oamenii din jur nu sunt buni cu noi dar noi suntem buni cu ei, in final, ii vom schimba. Cred ca nimeni nu e rau iremediabil. Cred ca cei mai rai oameni au nevoie de noi. Cred ca tristetea din viata lor ii face sa fie asa. Cred ca nici nu merita sa vorbesc aici despre ei si felul in care se hranesc cu rautatea cu care ii trateaza pe altii. Cred ca hainele noastre ar trebui sa ii incalzeasca si pe altii, ca acoperisul nostru trebuie sa gazduiasca si alte suflete, ca timpul nostru trebuie sa fie, macar din cand in cand, al parintilor nostri care au sacrificat tot pentru noi, care acum ne asteapta, cu ochii lungiti de dor, in poarta. Cred ca daca le cumparam mancare oamenilor strazii, ziua devine brusc insemnata. Cred ca batranica de la colt care vinde flori chiar daca nu te tine minte ca i-ai dat 1 leu fara sa-i iei buchetelul, la sfarsitul zilei are ceva in plus. Iar plusul ala e de la tine. Cred ca daca azi iti e greu sa fii bun dar totusi incerci, maine iti iese mai bine iar saptamana viitoare devine dependenta.
Cred ca daca nu gasesti un om bun in apropiere e numai bine sa devi tu unul.
Cred ca bunatatea e in noi. Las-o si tu sa iasa.

M21

Masina mea e de 50 de zile in service. Au fost 50 de zile pline cu atat de multi oameni, zile ce mi-au amintit de cat de diferiti suntem, de cat de rai, buni, tristi, superficiali, etc. Mi-au ramas in minte 3 intamplari din sutele de autobuze pe care le-am schimbat. O fata care a plans tot drumul cu telefonul la ureche, spunea doar "nu stiu, nu cred". Cand am coborat a coborat si ea si, pentru ca nu mai era nevoie sa se abtina, a izbucnit in hohote. Doamne, cat imi venea sa o iau de mana, sa o las sa planga dar sa o tin, pur si simplu si sa ii spun ca toate trec, c-am plans si eu pe strada, si altii, ca trece...
Apoi am stat intr-o statie cu o femeie care avea grija de o fetita foarte dragalasa cu sindromul Down. Absolut nimic din ce facea copilul nu o multumea. "Esti rea, esti foarte rea si nu te mai scot din casa pentru ca nu meriti." Fetita statea pe banca si manca o napolitana. Erau 40 grade si se topise glazura, murdarind-o. Atat. Nu zicea nimic. S-a uitat o fractiune de secunda la mine dar ochii ei ma bantuie de atunci. Urlau a neputinta. A tristete. A condamnare. A vise si aripi frante. A soarta scrisa si hotarata prea repede. A urcat plangand in autobuzul ce o ducea intr-o casa ce nu va fi nicicand "acasa", facandu-i cu mana unui alt baietel, bolnav si el...
A treia e... altfel. Pentru ca merg aproape in fiecare dimineata cu acelasi autobuz, oamenii sunt cam aceeasi. Am urcat si am mers la geam. In timp ce imi scoteam castile din geanta, aud: "ieri te-am ratat, defapt, tu ne-ai ratat". Ma uit la baiatul din fata mea usor confuza. Imi zambeste. Ii spun ca nu inteleg. El continua sa zambeasca. "Ieri...Nu erai in statie cand a oprit M21." Am inlemnit. Apoi am inteles. Mi-am dat seama ca il stiam si eu din toate diminetile in care prind autobuzul de la si 20. Dar ca nu i-am acordat niciodata importanta.
Oamenii te vad. Uneori, cand te astepti mai putin.
In teorie, maine imi e gata masina. Daca nu prind dimineata autobuzul de si 20, baiatul din M21 nu ma va mai vedea niciodata. Privirea fetitei unsa cu glazura de ciocolata mi se va sterge din retina. Fata ce plangea in hohote sigur si-a revenit. Poate ca asta e mersul firesc al lucrurilor. Poate ca totusi, independent de noi, viata isi continua cursul. Poate asa si trebuie.

Silence

La un moment dat trebuie să te opreşti. Nu poţi fugi la nesfârşit. E prea târziu să schimbi drumul pe care eşti, asta, în cazul în care mai există vreunul. Ştii şi îţi e frică că în secunda în care te-ai oprit se face linişte. Că dau năvală întrebările şi, mai grav, răspunsurile. Că întrebările dor şi răspunsurile ard fără să le poţi stinge înainte să se facă scrum. Toată viaţa ai fost o pasăre Phoenix. Sau un Sisif. Nu ţi-e clar nici ţie. Ştii doar că nu mai vrei. Că vrei să rămâi doar tu, să treci ca o adiere de parfum, sa te risipească vântul, să te ducă departe, să rămâi pe buze precum vata pe băţ mâncată vara în parc, precum mirosul frigului din prima dimineaţă de iarnă, precum o dorință de la prima stea căzătoare văzută împreună, precum o himeră.

Au trecut sute de dimineţi şi sute de nopţi cu mii de stele numărate în ele. Au trecut toate anotimpurile şi toate zilele ce ar mai fi putut schimba ceva. S-au închis toate uşile. S-a deschis uneori câte o fereastră ce însă nu a dus nicăieri, soarele a intrat prin ea dar n-a ştiut, sau n-a vrut, să rămână.
O vreme ai făcut totul ca la carte. Apoi ai încălcat toate legile. Ca să uiţi ai mers pe toate potecile ce duc spre uitare. Ai scris si rescris reguli. Te-ai ghidat după ele cu sfinţenie. Nu ai vorbit nimic-nimic cu tine luni întregi. Apoi ai fugit de toţi şi ai rămas doar tu. Ai fost cu un montagne russe în tot timpul ăsta. Oare ei nu ştiu că ţie îţi e frică de trenuleţele alea chinuitoare? Că seva ce-ţi trece prin vene nu mai e de mult numită adrenalină? Oare ar putea face pământul să nu se mai învârtă fix pentru acea clipă de care ai nevoie să cobori?

Nu vrei să câștigi războiul ăsta în care eşti scoasă mereu în prima linie. Vrei să îl pierzi, să îţi iei rănile, pansamentele şi leacurile băbeşti şi să pleci, să îi laşi pe alţii să lupte, tu ai făcut-o destul. Vrei să se oprească zgomotele lumii. Vrei să nu te fi crezut niciodată prinţesă. Să te fi trezit la timp, cât să îţi aminteşti că Alice trăia într-o ţară a Minunilor doar într-o amărâtă de carte.
Ai făcut tot ce ai putut ca să uiţi. N-ai uitat. Apoi ai făcut tot ce ai putut ca să ierţi. N-ai iertat. O iei de la capăt în fiecare zi.

Forgive to forget? Forget to forgive? Who knows.
I don't.

Carpe that fucking diem

Multa vreme am fost obsedata de control. Voiam sa stiu orice despre oricine in orice moment cu orice pret. Ma refer, evident, la oamenii din imediata mea apropiere. La lucrurile ce aveau legatura directa cu mine. Nu stiu daca am avut de castigat ceva fiind asa, de pierdut insa...am pierdut. In ultimul timp am intervenit tot mai putin in a schimba mersul firesc al evenimentelor. Nu am mai cautat vinovati, nu am mai cerut explicatii, nu am mai vrut sa se opreasca pamantul ca sa "cercetez" eu. Azi, stand la un semafor, masina mea s-a oprit brusc. Si asa a ramas, oprita, orice am incercat sa ii fac. Am pus avariile, doi domni draguti m-au impins pe marginea drumului, in 20 de min o platforma a venit sa ma ridice, si asta a fost.
In mod normal as fi plans putin, m-as fi super panicat, as fi dat "n" telefoane, m-as fi intrebat de zece ori de ce mie, de ce azi, de ce. Neh, m-am controlat si am ales sa nu mai controlez atat tot ce se intampla in jur. Am ales sa nu dau nici un telefon. Am ales sa fiu sigura ca nimic nu e intamplator.
Ar fi atat de simplu daca am lua lucrurile asa cum vin. Daca ne-am bucura de ce avem, de cat avem, cand avem. Daca nu am mai inventaria la nesfarsit tot ce am pierdut, tot ce ne lipseste, tot ce, credem noi, ne-ar face fericiti. Viata e aici. Acum. Bucura-te. Iubeste. Uraste. Dar traieste-o. Pentru ca ziua pe care azi ai ales sa o pierzi nu se va intoarce niciodata.

Carpe that fucking diem!