My wish

Zilele isi urmeaza cursul lor firesc indiferent de dramele noastre. Soarele rasare in ritmul lui, atat doar ca nu prea mai sta nimeni sa-l vada, poate doar cativa boemi sau indragostiti ce sunt la mare. Apusul ne prinde in trafic, obositi si asteptand sa se termine ziua. Si se termina. Si trec toate, una dupa alta. Cand e ziua ta constentizezi ca a trecut un an. Inca unul. Te panichezi si nu pricepi cum si unde s-au dus, totusi, 365 de zile.
Ce a ramas in urma lor? Ce ai facut pentru tine? Dar pentru oamenii din jurul tau? Cu cati pasi esti mai aproape de un vis? De cate ori ai fost, cu adevarat, fericit? Cate din ridurile anului ce au trecut sunt de la zambete? Cate caderi ai avut si ce ai invatat din ele? De cate ori ai respirat iubire?

In toate zilele in care am simtit ca sufletul meu e bolnav mi-am dorit sa treaca timpul, sperand ca va aduce cu el vindecarea, uitarea. Si a trecut. Mi-a ascultat dorinta si a trecut. Nu a trecut insa doar peste mine, iar asta, azi, de azi, ma face sa-l rog, sa-i cer, sa-i dau orice la schimb, sa nu mai treaca. Nu peste mama. Nu peste oamenii pe care ii iubesc.

Ne-au imbatranit parintii. Si-o fac in fiecare zi.

Ali Bali Oraselul Copiilor

In ultimul timp ma intreaba tot mai multa lume daca mi-am schimbat jobul, mirarea fiind cu atat mai mare cu cat topicul e un loc de joaca pentru copii. E o intrebare pertinenta, avand in vedere ca apar in poze cu ateliere de zane, promovez o scoala de vara si ii innebunesc pe toti cu invitatii de apreciere a unei pagini de Facebook. Credeam ca lumea mea e foarte clar impartita in doua: in litere si in cifre. Nu as putea trai fara scris, e clar. Dar nici nu as putea sta departe de targete si de indicatori. Si totusi, dincolo de impartirea asta a mea, am gasit o farama de magie intr-un mic Orasel.

Casuta mi-e de turta dulce. Vin saptamanal zane ce ne invata sa credem in magie. Am invatat secretele amerindienilor si am facut coronite din pene, am facut din crengi casute de zane, o sa avem baloane uriase de sapun si stiu sigur ca intr-o zi invatam sa dansam. Daca vrei sa vezi lumea de sus, e simplu, te dai in bungee, daca nu, cauti comori in labirint. Cand e ziua ta, iti faci aici o mega petrecere. Si ca sa nu fie doar despre distractie, ramai in scoala de vara impreuna cu alti pici nazdravani cat timp parintii tai sunt la munca. Da, stiu, pare o poveste frumoasa. Dar nu e. Oraselul asta chiar exista. E in aer liber, fix cum ar trebui sa fie. Parchezi la Polus langa intrarea 1 si-l vezi. E acolo si te asteapta sa-i deschizi poarta.

Nu, nu mi-am schimbat jobul. Doar am devenit Locuitor al Oraselului Ali Bali. Te invit si pe tine sa o faci!

The best part

Ne place sa credem ca suntem invincibili. Ca toate reusitele noastre au fost prin propriile forte. Ca lumea din jur e o variabila de care nu ne-am agatat cu adevarat niciodata.
Ca nu datoram nimic, nimanui. Ca fiecare pas, transpirat la maxim sau usor ca un fulg, a fost parcurs de unul singur, independent de alte maini care ne-au ridicat, ajutat, impins. Poate pentru unii dintre noi chiar asa e. Lucky them. Or not.

Eu fac parte din ceilalti. Eu sunt plamadita dintr-un amalgam pe care altii l-au lasat in mine. In urma cu multa vreme, de tot, pentru totdeauna. Sunt inchisa intr-un triunghi al dragostei, atat de simplu si totusi, atat de suficient. Am in el ingeri, pe mama si pe cel mai bun frate pe care viata asta mi l-ar fi putut oferi.

Daca as sta sa analizez toate bucatile pe care le-am pierdut din mine, pe care le am acum carpite, cusute, cu rani cicatrizate sau inca deschise, si m-as gandi cine a fost acolo de fiecare data si a facut convalescenta suportabila, ai fost tu. Acolo, mereu.

Daca contorizez toata fericirea pe care am primit-o pana acum si care nu a avut termen de valabilitate, de unde a venit in cele mai mari doze, ai fost tu. Acolo, mereu.

Daca ar trebui sa imi imaginez cum va fi restul vietii mele, tu vei fi, stiu, o constanta. Acolo, mereu.

Pentru unii dintre noi relatiile de familie sunt overrated. Ne oboseste atata dragoste trambitata sau sacrificii oferite in mod gratuit. Sau asta, sau varianta in care ni se pare atat de normal sa ni se cuvina tot ce primim, pentru simplul fapt ca ne curge acelasi sange prin vene. Pentru multi dintre noi familia e adunatunatura aia galagioasa de oameni pe care trebuie sa ii suportam la sarbatori, la nunti, la inmormantari. Cu care, cu cat ne vedem mai rar, cu atat e mai bine. Stiu atat de multi oameni care fug de tot ce inseamna familie si mi se par atat de saraci...

Eu am tot ce as putea cere si am asta intr-un singur om. In tine. Esti cea mai importanta parte din mine si singura ce stiu ca va ramane acolo indiferent cate se vor schimba. Esti ancora. Esti zmeu inaltat, esti nor si esti valuri. Esti zambet si esti lacrimi. Esti sticle de vin rosu. Esti fripturi gatite cum trebuie. Esti soare. Esti iarba. Esti miros de fan cosit. Esti cuvinte rostite si, mai ales, nerostite. Esti dor. Esti un dor constant si vindecator. Esti miros de dimineata curata. Esti iubire. Esti nesfarsita iubire. Si esti al meu. Si ramai al meu. Acolo, mereu.

La multi ani, cea mai buna parte din mine! La multi ani - omule minune! La multi ani - dragoste a vietii mele! La multi ani, fratele meu preaiubit!

Freedom

Fiecare dimineata e, de regula, un maraton. 10 min pe care le-ai dormit mai mult iti pot da peste cap toata ziua. Inafara de tabieturile care ne diferentiaza, cred ca diminetile tuturor sunt asemanatoare si ca le punem pe repeat 5 zile pe saptamana - trezit, cafea, imbracat, trafic, job. O rutina pe care ne-o asumam. Care ni s-a transformat in stil de viata.
Azi m-am trezit fara alarma chiar daca nu merg la job. M-au trezit primele raze si sensibilitatea ridicata ce o am la lumina. In mod normal m-as fi enervat. In schimb, mi-am baut cafeaua in gradina, pe iarba inca uda, intr-un ciripit zgomotos de pasarele. Erau 7 grade si un aer curat si racoros cum numai dimineata poti respira. Fara sa citesc mailuri, fara sa planific nimic, fara sa imi lipseasca ceva. Avand un singur sentiment in minte si, mai mult, in inima: de libertate.

Mi-a luat 30 de ani sa ajung aici. 30 de ani de cautari, de pierderi, de regasiri. De vise cand colorate, cand monocrome. De nopti cu luna plina sau doar cu stele. De mari albastre cu dorinte duse de valuri in larg, de scrisori ce nu s-au mai intors la tarm. De oameni pe care i-am inchis in mine. De oameni ce vor ramane mereu. De oameni ce au plecat pentru totdeauna. De oameni ce n-au fost niciodata.

I am no longer lost. I am free.

The people. The searching.

In putinele dati in care ies in pauza de la job imi place sa stau singura pe banca in Piata Unirii si sa ma uit la oameni, sa imi imaginez povestile lor, sa le studiez ticurile, felul in care isi fac poze, cum li se schimba mimica cand apare persoana pe care o asteapta. Aproape toata lumea asteapta pe cineva. Se fac cateva sute de poze. Si alte cateva sute de selfie-uri. Sunt mereu aceiasi cersetori, aceiasi oameni ai strazii, aceiasi vanzatori ambulanti, bisnitarii de la Diesel, Adrian care face rost de fise pentru parcare, doamna care vinde carti postale si are mereu cu ea o pisica, batranica ce vinde flori la colt pe Memo, turistii care cer indicatii, oamenii ce hranesc porumbei, o doamna bolnava ce sta pe iarba in fata bisericii si face matanii si cruci incontinuu.

Fiecare are o poveste.

Cu totii asteptam pe cineva. Pe fiecare ne asteapta cineva. Aici, acum, sau in alta parte. In alta piata. Sub alte raze de soare. Cautandu-ne sau doar stiind ca vom veni, la momentul potrivit.
Si vom veni. When the time comes.

Lumina din Lumina

Fears

Mi-e frica.
Mi-e frica de noapte. Imi place sa privesc stelele dar imi e frica de noapte.
Mi-e frica ca intr-o dimineata devreme imi va suna telefonul si-mi va da o veste pe care nu am curajul nici sa o gandesc despre mama.
Mi-e frica ca trece primavara fara sa simt in suflet cum innebunesc salcamii.
Mi-e frica ca toate melodiile imi vor aminti de un barbat ce mi-a dat drumul din causul palmei lui.
Mi-e frica ca nu sunt sora aia de care e mandru un frate mai mare.
Mi-e frica ca toate marile imi vor aduce cu valurile lor toate promisiunile ce nu s-au mai adeverit.
Mi-e frica ca, cu fiecare grimasa ce mi se transforma in rid vad cum imbatranesc.
Mi-e frica ca nu sunt suficient de buna cu oamenii din jurul meu.
Mi-e frica ca bucatile de zambet ce le-am pierdut vor ramane pierdute pentru totdeauna.
Mi-e frica ca vreau mereu mai mult din orice e in jurul meu iar oamenii ma condamna de multe ori pentru asta, ca si cum ar fi gresit sa vrei totul, sa dai totul.
Mi-e frica de ape, de uscat, de inaltimi.
Mi-e frica ca ingerii mei au imbatranit si poate nu-si mai amintesc de mine.
Mi-e frica ca as putea deveni un om pe care ploaia doar il uda.
Mi-e frica ca oricate as fi incercat pana acum, oricate voi mai incerca, nu voi stii niciodata daca Tata e mandru de mine.
Mi-e frica ca iert dar nu reusesc sa uit.
Mi-e frica ca vad cum se scurge nisipul in clepsidra si nu-l pot opri.
Mi-e frica ca nu o sa ma scape nimeni niciodata de toate fricile astea. Sau, mai mult, ca scapandu-ma de ele ma voi pierde pe mine.
Mi-e frica de moarte iar asta pentru ca mi-e frica ca nu am trait destul.

Mi-e frica de tot si de toate. Mai putin de un lucru: sa cred. Stiu din desenele cu Peter Pan ca daca crezi cu adevarat poti sa zbori. Si cred. Si zbor.

I do believe in magic.
And about that, I'm fearless.

Snooze

Luni
- 7 a.m- alarma de dimineata. Iau telefonul si ii dau snooze, vreau sa mai dorm putin.
- 7.05 - snooze
- 7.10 - snooze
- 7.30 - ma ridic din pat, daca mai aman nu ajung la timp la munca.
Le-as spune buna dimineata unor oameni dragi dar ma grabesc, am cana de cafea cu mine cand in dormitor sa ma imbrac, cand in baie/hol sa ma machiez, le voi spune in drum spre job. Citesc rapid niste mailuri pe telefon, ajung la munca intre timp, imi deschid laptop-ul, se actualizează un ecran intreg de mailuri, incepe sa ajunga lumea, in jurul meu e forfotă, miroase a cafea sau a Panemar, e deja târziu pentru mesaje de bună dimineața, o sa le scriu altceva mai târziu. Si aman.
Nu mănânc la pranz, mai fac câteva rapoarte. Se face ora 16, ma doare stomacul dar e tarziu deja, mănânc 2 biscuiti si aman pentru seara. Ma pierd in discutii, iar am stat prea mult, fug spre casa. Nu mai am energie sa ma vad cu nimeni, aman pe alta zi, sunt obosita, flamanda si e seara, e mai ok alta data. Am cateva mesaje la care nu am apucat sa raspund, o fac acum.
Ajung acasa. E liniste. Sunt doar eu. Imi spun ca le voi scrie noapte bună oamenilor carora voiam sa le scriu dimineata dar mai tarziu, nu e inca o ora potrivita.
Mi-e dor de mama si o sun. Dintre toti si toate pe ea nu o aman niciodata. Imi planific sa o scot in weekend in parc pe Alexandra. Ca ma vad la pranz macar o data pe luna cu fratele meu. Ca le adun pe fete si iesim intr-o seara. Ca merg iar la sala. Ca incep un proiect nou, doar al meu. Ca invat germana. In minte le am toate programate. Dar...le aman. E inca frig. Nu am timp. Tot acolo suntem daca mai trece o zi sau doua, pana la urma doar aman, nu anulez.
Primesc un mesaj in care ma invita cineva la un fel de intalnire. Raspund cu intarziere si refuz politicos, invocand ca e tarziu, ca-s obosita, ca dimineata am o sedinta devreme. Si aman. In realitate stiu ca va duce la anulare dar e ok. Amanatul a devenit "by default".
Citesc si mi se face somn. Stiu ca daca nu las totul atunci, mai târziu nu mai pot adormi. Închid cartea, veioza, netul de la telefon si mai apoi ochii. Imi trece un dor fulgerator prin inima de niste oameni plecati prea departe. Il alung, e noapte, imi e somn si nu ma ajuta, oricum, la nimic. Of...mesajele pe care le-am amanat de dimineata...le trimit maine.

Marti
-7 a.m - alarma
-7.05 - snooze
O iau de la capat.

Vineri
- 7 a.m - alarma
..........................................................................................

Zilele trec. Anotimpurile se succed. Aman. Am timp. Am prea multe de facut. Apoi n-am timp. Din primavara se face toamna.

Amanam sa spunem "te iubesc" sau "mi-e dor" fie pentru ca ne imaginam ca oricum acel cineva stie, fie pentru ca credem ca nu mai conteaza. Mai sunt zile. Vor mai fi ocazii.  Sau adoptam o alta pozitie: de ce sa o fac eu/ doar eu/ tot eu. Si amanam.
"Mai târziu" se transforma in "prea tarziu". O prietenie se transforma intr-un banal small talk. O dragoste se stinge sugrumata de prea mult dor. Zambetele se transforma in riduri. Si amanarile in rani deschise sau in cicatrice, dupa caz...

Nu, n-avem timp. Nimic din ce nu ai spus azi nu mai poate fi spus la fel alta data. Dragostea pe care azi ai tinut-o in tine s-a pierdut, nu se aduna... Anii care trec peste noi din prea multa amanare ne imbatranesc, nu ne fac mai valorosi, suntem oameni, nu vinuri. Telefonul pe care trebuia sa il dai azi maine ajunge prea tarziu. Omul ce trebuia sa te auda ca il iubesti, sau ca-ti lipseste, maine poate nu mai e. Poti trai pentru restul vietii cu constiinta tuturor cuvintelor inghitite? Mai gandeste-te o data, chiar poti?
"Suntem niste bieti muritori ce se cred zei."

Eu nu mai aman. Am inteles ca tot ce am e azi. E acum. Am o singura alarma dimineata, fara snooze. De azi, fara snooze.

Noapte bună!

Roz cu suflet

Azi avem la un click distanţă tot ce ne dorim. Nu mai stă nimeni să repare, să cârpească, să lege, să dezlege. Atelierele cu bătrânei pantofari s-au cam închis, nu ne mai ataşăm de lucruri, luăm altele de noi, e mai simplu aşa. Săptămâna trecută, făcând curățenie în grădină am dat peste cizmele mele roz de cauciuc, uitate acolo din vară. Le-am pus în grămada cu crengi, frunze şi chestii de aruncat. Apoi le-am luat, m-am uitat la ele şi mi-am dat seama că nu pot face asta, că nu pot renunța. Că eu nu mă "scap" de lucruri înainte să le dau şanse. Una, două, zece, toate. Înainte să încerc tot ce se poate. Aşa că am luat pământ şi am plantat flori în ele. Mă voi uita de acum la cizmele cu care am fost încălţată pe şantierul ce mi-a devenit casă, cu care am tuns prima oară gazonul, cu care am fost de atâtea ori fericită, cum cresc in ele, in fiecare an, flori. Cum izvorăște, din roz si din cauciuc, primăvara.

Nu îmi e frică de schimbări. Uneori merg spre ele, alteori doar le aştept, dar nu mă sperie ce ar putea aduce. Îmi place însă să nu renunț la ceva ce m-a făcut fericită. La ceva ce are o poveste. La ceva care dintr-o singură privire mă duce cu gândul la cald, la frumos, la dragoste. Chiar dacă ceva-ul ăsta e o simplă pereche de cizme de cauciuc.

Se spune că relaţiile de azi nu mai ţin la fel de mult pentru că nimeni nu îşi mai dă interesul să le repare. Pe undeva cred că e aşa. Că ne e mai simplu să luăm totul de-a gata. Investim tot mai mulţi bani, tot mai puţin suflet. Azi avem totul dar ne-am pierdut pe noi.

Azi nu mă mai tem decât de salcâmii ce vor înnebuni de atâta primăvară.

Statistici

Azi am citit tot felul de curiozitati/statistici.Am aflat ca exista un site care iti arata in timp real niste cifre de pe glob care se schimba in fiecare secunda. Am gasit statistici despre nasteri, decese, boli. Despre cat cheltuie guvernele lumii pentru educatie, despre cate emailuri se trimit intr-o zi, despre cate postari sunt pe bloguri. Despre cum visam, in medie, 1460 de vise pe an. Despre cum 6000 de fulgere lovesc pamantul in fiecare minut. Despre cum auzul, cand un om moare, este ultimul simt perceput. Despre cum anual se sinucid aproape 1 milion de oameni. Despre cum 1 din 4 oameni va suferi in timpul vietii de depresie.
Despre tot ce m-ar putea interesa si tot ce nu.

Ce nu am gasit nicaieri e cate inimi se frang intr-o zi. In cate bucati se imprastie o inima franta. Care e probabilitatea sa fie lipita, carpita, resuscitata? Care sunt sansele sa bata din nou? De cate ori poate sa creada ca e ultima bataie? Cate inimi inceteaza sa bata ziua si cate noaptea? Exista anotimpuri in care mor? Sau in care invie? Exista inimi care se intalnesc? Sau doar care se pierd?

Plan B

"Mi-a promis ca se schimba, ca nu poate trai fara mine, de astea. Mno, il cred, ce sa zic, cred si eu ca nu vrea sa ma piarda (a facut o pauza si a ras zgomotos), oricum imi scriu si altii, iti dai seama". Abia urcasem in bus, imi era inghetata fata pentru ca, ca de aproape fiecare data, pierdusem autobuzul, asa ca nu eram curioasa sa ma intorc spre ea. A continuat:" luna viitoare e ziua indragostitilor, daca nu imi cumpara ceva fain, ma despart de el, hahaha", acelasi ras. M-am intors totusi, 19-20 de ani, frumusica, aranjata de iesit seara in oras(chiar daca era luni, 8.40 dimineata), in colanti bagati in cizme si geaca foarte scurta.
Nu am auzit confesiunile de la inceput si am coborat inainte sa termine. Asa am devenit oare? Ne aflam in era consumerismului si ne vindem pana si sufletele? Pentru un cadou de fucking Valentine's day? Avem plase de siguranta mereu, ne sarutam de noapte buna in timp ce butonam telefonul cu oameni pe care ii tinem in standby - poate ne-or prinde bine candva, lasa, sa-i avem?  Ne despartim, ne inselam, ne impacam, ne dam jos nu doar hainele, ne pierdem, o data cu ele, constiinta?

Intre timp mi-a mai trecut mahnirea. Astia suntem, noi, oamenii. Stiu sigur ca e plin de superficialitate in jur. Cum stiu, la fel de sigur, ca nu suntem toti asa. Ca eu, no matter what, n-o sa am niciodata "a plan B in a phone, just in case". Ca, daca nu-mi aduce freamat, atunci sa nu-mi aduca nimic. Ca eu vreau sa raman, nu sa trec.

Questions

Se spune ca fericirea vine din lucruri marunte. Ca e diferita pentru fiecare. Ca tine doar de noi sa o facem sa ramana, sa o pastram a noastra. In ultimul timp ma tot intreb de unde vine. Daca mai vine. Cat voi mai avea rabdare sa o caut in lucrurile mici din fiecare zi.

Daca imi inchid ochii ma imaginez dandu-ma in leaganul Lanei din Ride, inconjurata de dealuri stancoase, sub un cer infinit de nori albi, ca e cald si-mi bate vantul prin par. Ca nu-mi lipseste nimic si asta nu pentru ca as avea totul ci pentru ca as fi invatat sa imi fie suficienta orice unitate de masura a fericirii.

Cat de gresit e sa vrei totul? Ce e mai grav? Sa vrei totul sau sa accepti putin? Care sunt sansele ca "putinul" sa cantareasca uneori mai mult ca un "tot"?
De cate ori poti sa pierzi in viata? Tot de atatea trebuie sa te si ridici? Cate anotimpuri trebuie sa treaca ca sa-ti fie primavara? Care e momentul in care trebuie sa te arunci in gol? De cate ori poti sa te simti nemuritor? Cate sanse avem de toate? Cate am ratat deja?
Unde se duc oamenii pe care i-am iubit atunci cand se duc? Cat de departe trebuie sa fugi de tine cand vrei sa uiti? Cand uiti...uiti vreodata tot?

Pe langa cate minuni am trecut in fuga mea dupa himere? Cum stii ce e real si ce-i fantasmagoric?
Scriu in nestire scrisori si le trimit in lume, unde o fi ea, dar nu-mi raspunde nimeni la ele.
Cate stele cazatoare trebuie sa numeri si cate dorinte ti se pot implini? Cine e de vina? Cel care cere sau cel care da? Ma sperie lumina sau doar imi place cum se vede noaptea cerul? Ce culoare au visele mele? Daca sunt monocrome se mai implinesc? Cand stim ca trebuie sa renuntam la ele?

Cum stii unde incepe marea si unde tarmul daca tie iti e frica de ape? Daca tie iti e frica mereu? O barca e in siguranta in port. Dar nu pentru a sta acolo a fost facuta. I'm taking my boat. I'm leaving the harbour. Soon. But not yet. 
Soon.

30

La finele anului ce tocmai a trecut nu am facut niciun bilant scris, niciun calcul matematic, nicio verificare a extrasului de cont si nu am pregatit niciun wishlist pentru 2016. Mi-a fost foarte usor sa imi contorizez toate zborurile si, mai ales, toate căderile. A fost anul cu cele mai multe provocari pe care mi le-as fi putut imagina ca mi-ar fi dat sa le înfrunt. A fost un an al renuntarilor, al pasilor mici ce par a nu duce spre lumina pana cand intr-o zi, brusc, aproape inainte sa renunt, se face alt anotimp. A fost anul in care am invatat, singura, sa o iau de la zero. A fost anul in care mi-am facut mai multi prieteni decat in ultimii 10 ani. Anul in care am zis cel mai mult "te iubesc" oamenilor din jurul meu. Anul in care Felix al meu s-a însurat. In care mi-a înflorit pentru prima oara grădina. In care am plâns pe Love of my life intr-o Polonie friguroasă. In care s-a nascut Sofia pe care am asteptat-o atat. In care am învătat ca nu poti sa treci peste ceva sau cineva daca nu te desprinzi definitiv. In care Crăciunul a venit cu cele mai multe cadouri de pana acum. Anul in care am facut cele mai multe dulciuri si am hotarat ca intr-o zi voi avea o dulcegarie doar a mea.
A fost inca un an in care mama si Claudiul meu au fost pentru sufletul meu cand ancore, cand zmei inaltati. Mereu acolo. Ai mei. Mi-au dat aripi, nu mi le-au tăiat.
A fost un an al dorurilor ce m-au făcut puternica.
A fost anul in care am aflat cine sunt si cine vreau sa fiu. Si in care am invatat ca cel mai mare obstacol ce-mi poate sta in cale sunt eu. A fost anul in care mi-am supravietuit mie! 

Peste cateva ore e ziua mea. Căutând zilele trecute o locatie pentru petrecere a venit vorba despre clubul 30+ si mi-am amintit cum, in urma cu ceva ani cand am mers acolo, ideea de a sta cu oameni de peste 30 de ani mi se parea atat de greu de digerat. Imi păreau ca ar fi bătrâni, plictisitori, neinteresanti. N-a fost asa. De maine am 30 de ani. Stiu de toate despresiile ce se zice ca le faci la împlinirea vârstei ăsteia, recunosc ca am fost panicată cateva zile, pe alocuri speriata de ce inseamna anii ăstia, 30. Apoi mi-am dat seama ca daca as putea sa ma intorc la vreo altă vârstă, n-as alege nicio alta. Ca, cel mai mult de pana acum, imi place de Claudia asta. Ca acum, in al 30 lea an, eu am invatat inca o data, cu cei mai mici dar mai hotărâti pasi, sa merg.

La multi ani, mie!

Ain't done much healing

Iti dai seama cat timp a trecut intre voi când ii vezi numele jos de tot in partea de messenger a ecranului tau. Cand ii povestesti unei prietene despre o tara ce ti-e pe wishlist sa o vizitezi dar stii ca fara el nu mai inseamna acelasi lucru. Cand el iti trimite o poza cu niste scări pe care te-a fotografiat cândva, acum goale. Cand el e la mii de km distanta, intr-un loc in care ati fost doar impreuna, si-ti zice ca ii e dor. Si iti e dor si tie. Si nu ii spui pentru ca oricum stie si pentru ca oricum e prea tarziu ca sa mai conteze.
Iti dai seama cat timp a trecut intre voi cand vezi ca e aproape gata toamna iar tu nu ai apucat sa trăiesti mare lucru din anul asta. Sau cand iti imaginezi mirosul dulciurilor ce le vei face de Crăciun si bradul ala ce ar fi perfect daca nu ar lipsi un cadou de sub el.
Iti dai seama cat timp a trecut intre voi când poti sa-i zambesti inapoi barbatului necunoscut ce te priveste insistent.
Iti dai seama cat timp a trecut intre voi când ai ajuns sa uiti pana si tu toate visele ce trebuia să ti le îndeplinească.

They say that time's supposed to heal
But I ain't done much healing