Punct. Si de la capat.

Vine o zi in care nu mai suntem in stare sa ne pastram promisiunile. Sau nu mai vrem. In care prezenta langa noi a persoanei care candva ne taia rasuflarea ne e indiferenta, ba chiar ne incomodeaza. Cand nu ne mai regasim in poze, in mesaje, in biletelele de dragoste lipite pe frigider, in ochii in care ne oglindeam candva.

In ziua aceea nu ne mai intrebam cum s-a ajuns aici si nici cine e de vina. Ne pasa prea putin, lucrurile nu se mai pot schimba. Sufletul nostru inca e confuz si ranit, inima bate si nu bate dar mintea ne e lucida. Si ne spune, prima data incet si cu manusi, apoi tot mai alert si fara ocolisuri: e timpul sa pleci. Sa pui punct. Te doare insa si ti-e asa greu! Iti lasi in urma, pe langa anii pierduti, atatea amar de vise, de planuri, de "tot ce stiai ca de data asta va deveni realitate". Te-ai inselat iar. Semnele mint. La fel si oamenii. Ne dam drept ceea ce nu suntem, stim ca daca ne-am arata asa cum suntem defapt, sansele de reusita nu ar fi aceleasi. Speram ca in timp, omul de langa noi devine dependent si nu o sa aiba curajul sa plece, sa se rupa, sa puna punct.

E o zi calda. Esti calma si lucida. Asa cum numai un om care a iubit cu adevarat poate fi. Cum numai un om care isi constientizeaza lupta pierduta poate fi. Cum numai o inima ranita pana in ultima particula poate stii. Stii ca trebuie sa incepi sa iti faci bagajele dar nu rochiile pe care nu o sa mai fii in stare sa le porti o vreme (pentru ca te intorc in niste momente pe care trebuie sa ti le reprimi) sunt acum o problema ci tot ce se zbate in tine. Pentru "totul" asta nu ai cutii de depozitare, saculeti cu snur auriu, cufere cu lacat fermecat. Incepi sa te panichezi. Tremuri si iti vine sa plangi. Ce o sa faci cu atata dragoste? Cu tot ce urma sa faci si nu o sa mai poti? Cu toate noptile in care ai adormit in bratele lui avand certitudinea ca asa va fi mereu, ca te va proteja si iubi cum stii ca meriti? Cu toate zambetele, cu toate valurile in care te-ai aruncat cu ochii inchisi pentru ca el te tinea de mana?

O sa faci ce ai mai facut. O sa supravietuiesti. O sa te redescoperi. O sa inveti sa traiesti, iar, tu cu tine. O sa cunosti oameni noi care te vor face sa razi, o sa te reapropii de oamenii de langa tine, de cei care au ramas, o sa te plimbi, o sa citesti, o sa te ingropi in munca de la birou, o sa conduci fara tinta. O sa plangi. O sa plangi mult. O sa asculti aceeasi piesa, de la Lana sau Adele, pe repeat zile intregi si nopti la rand. O sa uiti sa mananci. O sa adormi, istovita de dor, tarziu in noapte si o sa te trezesti in zorii zilei parandu-ti-se ca l-ai auzit venind. O sa ii schimbi apelativul in telefon. Apoi o sa il stergi de tot.

Anii o sa treaca. Intr-o zi o sa iesi din carapace si din vierme o sa devi fluture. O sa te lasi prada unei alte iubiri. Poate o sa fii fericita, poate de data asta o sa ai la picioare toate visele ingramadite sa ti se implineasca. Poate o sa il uiti. Poate.

Te vei intreba insa, cel putin o data cu voce tare si de mai multe ori pe furis, cum ar fi fost daca...

Iar de uitat, nu o sa il uiti niciodata...

Memories

Un om lasa mereu in urma lui amintiri. De toate soiurile.

O parte din trecutul meu a ramas vie in mine si va ramane mereu; franturi imi amintesc vag si asta doar cu ajutorul altora; piese dintr-un fel de puzzle, piese esentiale, le-am scos si le-am aruncat ca sa pot trai mai departe, ca sa pot visa din nou; mai sunt cateva cercuri inchise definitiv si de care, din motive de securitate nu ma ating niciodata.

Tu esti in toate, te gasesc in parte, in fiecare. Bucati din tine si din tot ce am trait impreuna. Anii trec insa. Uneori mai repede de cat am vrea, de cat am putea controla. Am tinut cat am putut de strans capatul meu de sfoara, pe capatul meu de punte. Ne-am pierdut de multe ori. Poate de nedrept de multe. Am gasit insa mereu, nu stiu cum, nici datorita cui (poate tie- de cele mai multe ori) puterea de a regasi poteca noastra. De a ne reveni. De a fi iar impreuna. Ne leaga lucruri si, mai mult, suferinte datorita carora vom fi mereu impreuna, independent de timp si spatiu.

Mi-e greu sa iti spun, prin cuvintele astea ce uneori, oricat le stoarcem seva nu sunt in stare sa insufleteasca trairile noastre, tot ce iti doresc sa ti se intample. Pentru unii pari a le avea pe toate. Ce stiu si cred si eu e ca intr-o zi chiar le vei avea pe toate. Pentru ca esti tu! Pentru ca sta in puterea ta! La fel, pentru unii par si eu a le avea pe toate. Si poate asa si e. Cert e insa ca fericirea nu-mi va fi nicicand rotunda fara tine, undeva alaturi.

La multi ani, draga mea Simona!

Piesa asta e pentru noi... http://www.youtube.com/watch?v=jT9X3a4W2ww

I gave up dreaming for a while

E ciudat sa ma uit la alti oameni, oameni despre care, aparent, nu stiu nimic si sa ma regasesc in ei. La semafor m-am regasit in tine. In bucati triste din tine. Si a fost ciudat.
Nu stiu cum esti tu; ce faci sau incerci sa faci acum, gandindu-te la altii, agatandu-te oarecum de ei, am facut sau incercat sa fac si eu. Mie nu mi-a iesit. Am incercat toate modalitatile, m-am incapatanat sa ma agat de oameni care chiar ar fi putut sa aiba grija de mine; degeaba, m-am trezit dimineata in brate calde ce insa nu ma puteau incalzi, in priviri in care nu ma vedeam si intr-o singuratate sfasietoare. Tu poate esti mai norocoasa. Prefer sa nu dau sfaturi. Imi permit doar sa-ti zic ca unele rani trebuie vindecate incet, ca uneori, pansamentele nu ajuta...
Eu m-am hotarat sa renunt o vreme la vise. M-am hotarat sa-i dau timp, timpului. Sa-l las sa ma vindece. Sa cred ca ma poate ajuta sa uit. Trebuie sa fie asa, in caz contrar, imi voi pierde mintile. Si sufletul.
Calcaiul lui Ahile s-a extins, asa, cam pe trei sferturi din trup. In orice parte privesc, vad si aud franturi de clipe ce-mi iau somnul si-mi opresc respiratia, ce-mi alunga linistea si-mi taie aripile, ce-mi frang zborul, ce ma fac sa-mi inghit, in sec, lacrimile sarate. Sunt bolnava de tine si de lipsa ta. Si trebuie sa ma vindec. Caut leaucuri cu disperare. Tratamente scumpe si elevate ce au functionat la unii, ierburi babesti ce au functionat la altii. Nimic nu se prinde de mine. Nimic nu se desprinde de tine.
Inchid ochii, tarziu in noapte, istovita de dor si nesomn, si nu mai visez nimic. Poate asa, in timp, redevin eu. Un alt eu, unul cu care o sa pot trai.


“Si si-a pus manusile albe, ca sa nu lase amprente atunci cand a batut in inima mea si am crezut ca numele lui e Iubire”. 

De ascultat pe repeat...  http://www.youtube.com/watch?v=olEnt42rgLs

Let go

Am trait mereu in umbra ta. Tu ai fost mereu cea frumoasa, cea tanara, cea plina de viata. Rasul tau se auzea din alta lume si cand intrai in casa se lumina tot.
Am trait mereu in umbra ta dar nu m-a deranjat niciodata. Aveai o forta de a pune lumea in miscare cum nu am mai vazut. Faceai lucrurile sa vibreze si pe mine, o data cu ele. Ai transformat tot in lumea mea. Mi-ai deschis in fata un cer plin de stele cum nu mai vazusem pana atunci. Ti-am pus lumea la picioare si un diamant pe deget.
Cere-mi sa ma intorc. Nu mai pot trai departe de tine. Nu mai pot respira alt aer decat cel care ramane de la tine. Cere-mi sa ma intorc si las tot intr-o singura clipa, pentru o singura clipa cu tine. O clipa cu tine inseamna defapt o eternitate. Imi ajunge. Doar cere-mi.

Nu pot sa iti cer asta. Si nu poti sa imi ceri asta. Poate daca nu m-ar fi obsedat ani intregi Jocul Ielelor, poate daca as fi crezut ca si dragostea imperfecta e tot dragoste, daca as fi crezut in plecari si reveniri, in tertipuri si razbunari, in alt eu si in alt tu... poate asa, si repet - poate- ti-as zice sa vii, daca vrei. Dar sa iti cer sa te intorci - niciodata!

Primavara incepe cu mine!

In fiecare an mi-a stat cate ceva in cale pentru a putea decreta cel mai bun an de pana atunci. Ceva sau cineva. Am asteptat mereu sa vina cineva, sa faca ceva si sa-mi aduca primavara in suflet, dragostea in privire, soarele mai aproape, ploaia mai calda, promisiunea mai aproape de implinire.

Anul trecut a fost singurul in care am putut spune, cu inima deschisa si cu vocea ferma ca a fost cel mai spectaculos! 
Inceputul lui 2013 n-a fost nici pe departe de talia lui 2012 si, dimineata cand vorbeam despre asta, asa, ca la inceput de primavara, mi-a raspuns un prieten: nu-l poti cunoaste de doua ori pe S. Asa si e, toata maretia anului trecut mi-a fost data de EL, toate gesturile mici adunate, toate faptele mari facute, toate promisiunile pe care am fost in stare amandoi sa le pastram si indeplinim au facut anul trecut rotund, fara colturi, fara scapari.
Probabil ca nu putem avea doi "cei mai buni ani", probabil ca dupa unul bun vine unul rau, nu stiu si nu-mi pasa.

Anul asta m-am hotarat sa fie anul pe care mi-l dedic mie, anul in care zambetele trebuie sa vina de la mine, fara un motiv anume, anul in care am grija ca dragostea sa-mi ramana aproape, lipita de suflet, dar imi pastrez identitatea.
Anul in care ma urc la volan si conduc fara tinta, pentru prima data in viata. 
Anul in care sunt buna cu toti oamenii rai din jurul meu.
Anul in care las rutina in urma si scot pasiunea la lumina.
Anul in care citesc pana cad in somnul lin din bratele iubitului meu. Duzine de carti. 
Anul in care las un film sa ma faca sa plang. O melodie sa-mi faca pielea de gaina. Un copil sa-mi rastoarne principiile. Un batran sa ma invete ca pot. 
Anul in care merg la teatru si ma plimb sub clar de luna.

Anul asta e despre mine. E despre soare si culori vii. E despre parfum si despre arome. E despre ajutor si mila, despre sprijin si curaj. E despre muzica si libertate. E despre sunetul ala de final care iti spune ca poti, daca vrei!

Anul asta e anul marilor iubiri si-al marilor dorinte. Si al tuturor pasilor pe care trebuie sa ii parcurgi ca sa reusesti! 

Anul asta e despre mine! Anul asta e despre tine!

Anul asta are un sound ...
https://www.youtube.com/watch?v=_bdOTUocn5w

Variabilele exista

Am iubit mereu inceputurile pentru ca au puterea sa scoata la iveala ce e mai bun din oameni. Ce urasc cu desavarsire insa e felul in care ne schimbam. Exista oameni (pana la urma si barbatii sunt tot oameni) care m-au cucerit prin simplitate si sinceritate cand credeam ca niciuna din ele nu se mai intalneste. Mi s-a parut greu de crezut la inceput dar dupa indelungi asigurari ca nu exista masti sau lucruri ascunse, am cedat. Am crezut. M-am indragostit. Am devenit din omul rece si stapan pe el, calda. Fluturii din stomac au format stoluri intregi si m-au invadat. Si am ajuns sa nu imi mai apartin. Sa nu mai stiu sa gandesc sau sa simt la singular, sa inchid usile spre lume pentru a putea deschide ferestrele spre dragoste. Numai ca am omis ceva din calculul matematic pe care degeaba il facem cand suntem indragostiti: variabilele exista. Si nu le putem controla. Cand omul de langa tine incepe sa se schimbe crezi ca poate tu esti de vina, ca nu faci destul, ca nu mai faci ce faceai, ca lucrurile stau in puterea ta sa le readuci la forma initiala. Apoi, dupa ce inlaturi toate variabilele ce tin de tine, daca nu ai surpriza sa constati ca tu erai vinovata si sa repari lucrurile, constientizezi ca problema e la el. Ca EL s-a schimbat. 

Nu mai simte nevoia sa iti deschida portiera, flori primesti la ocazii speciale doar si zambetul cu care ti le da nu mai e strengaresc, nu mai simte nevoia sa te scoata la cina in oras, e mai facil sa ii gatesti tu, cand mergeti la petreceri nu simte nevoia tandreturilor, esti a lui oricum, nu e nevoie sa vada lumea ca e neaparat ceva intre voi. Uita sa iti spuna, in repetate randuri si inainte de a i se urca bautura la cap, ca esti cea mai frumoasa din incapere. Barbatii din jur se uita la tine insistent dar el se preface ca nu vede, e prea sigur pe el, sau pe tine. Totuna. Nu mai are nicio urma de entuziasm dupa o zi intreaga in care nu te-a auzit sau vazut. Te suna pentru ca are nevoie de ceva, vocea ta nu-l mai "linisteste"ca odinioara. Lucrurile sau locurile pe care iti doresti sa le vezi, si el stie, nu mai sunt de interes, o sa le vezi tu candva si singura. De ce te-ar tine seara in brate, e mai confortabil fiecare cu perna lui. 

Si altele. Poate nu la fel de evidente sau de insemnate pentru lumea de dinafara pentru ca faceau, pana la urma, parte din tandreturile si intimitatile voastre. Din inceputuri. Da, din inceputuri... Poate nici nu ti le mai amintesti pe toate. Nu le mai stii, sau nu mai poti sa ti le amintesti.

Nu stiu daca sunt de moda veche dar eu chiar iau relatiile in serios! Inca cred, in ciuda tuturor incercarilor vietii de a-mi demonstra contrariul, ca exista oameni care nu se schimba, care te pot iubi o viata intreaga la fel ca in prima zi, care se pot bucura sa te vada si o pot face la nesfarsit, care asteapta dimineata numai ca sa iti simta mirosul pielii, care adora sa fii suparata putin ca sa te imbuneze, care simt ca viata e prea scurta pentru a-ti arata tot ce sunt in stare sa faca pentru tine, care te iubesc si fac din asta, un scop in sine. Pana la urma, pentru ce altceva are sens sa traim daca nu pentru dragoste? Daca nu prin dragoste? Pentru bani, avere, putere si faima? Oricat de plin ti-ar fi paharul de acestea se poate rasturna si le poti pierde pe toate intr-o clipa. Dragostea, in schimb, ramane. Daca omul de langa noi se schimba, inseamna ca ceva s-a intamplat. Ca s-a instalat mai mult decat obisnuinta, rutina. Ca s-a ajuns la mai mult decat doar la "confort zone''. Ca e timpul sa iti iei inapoi promisiunile si visele si sa te muti in alta zare, in alta inima. Ca aici nu mai ai loc. 

Variabilele exista. Tin de noi, sau tin de altii. Unele pot fi indreptate, altele nu. Unele merita indreptate, altele nu.

Try...  http://www.youtube.com/watch?v=pPtlSF4TlJE

This could be...

Am blog dar nu sunt bloggerita. Oricum, e mult spus blog atat timp cat nu e public. Sunt foarte putine blogurile pe care le urmaresc si toate fac parte din Marea Dragoste, toate danseaza Tango. Am vazut insa in ultimul timp articole peste articole, scrise de barbati, despre femeia ideala, despre femeia etalon, despre femeia exceptie. Unele din ele sunt scrise atat de bine incat, daca ti-ar fi tie dedicate, ti-ar putea sterge tot trecutul, te-ar putea face sa uiti tradarea, durerea, dorul.
Daca ies din carapacea mea si privesc fiecare poveste in parte din afara, stiu exact unde am gresit, cine a iubit mai mult, cine a uitat prea repede. Daca ar fi sa o iau de la capat probabil ca as face aceleasi greseli. Imi stiu locul in fiecare relatie, in fiecare incercare, in fiecare izbanda, in fiecare infrangere. Sunt oameni carora nu le-am dat nicio sansa si, evident, foarte putini, dar exista, carora le-am dat prea multe. Fiecare a vazut alta latura a mea.
Nu stiu daca am fost vreodata femeia exceptie. Si nici nu mai conteaza. Stiu insa ca vreau ca tu, iubitul meu, sa simti, cand ma privesti, ca linistea n-a fost nicicand mai aproape de tine. Sa gusti, cand ma saruti, toate aromele lumii. Sa ai, cand ma strangi in brate, sentimentul ca-ti sunt de ajuns pentru totdeauna. Sa stii ca asa cum sunt cu tine nu am mai fost cu nimeni niciodata. Si nici nu voi mai fi. Vreau sa imi desenezi in fiecare vara cate o inima pe nisipul sarat, sa ma duci in cate un castel, sa imi aduci cate o stea mai aproape. Asa, la fel ca in prima noastra vara.
Unii zic ca paradisul chiar exista, ca ni se poate asterne in fata in fiecare zi. Trebuie doar sa stim unde sa ne oprim. Si sa vrem sa nu mai plecam.

This could be...paradise http://www.youtube.com/watch?v=1G4isv_Fylg

New beginnings

Imi amintesc perfect ce am facut in ziua aceasta in ultimii doi ani din viata mea. Lucruri complet opuse. Intr-unul, ingropam o poveste, o viata. In urmatorul, invatam sa privesc spre cer si incepeam sa car dupa mine o valiza de vise. Timpul trece nedrept de repede. Si ne ia, o data cu el, nedrept de multe lucruri. Dar, pentru ca nu avem de ales, invatam sa traim cu ce ne ramane: o jumatate de inima in piept - sfasiata, o jumatate de soare care arde prea tare, o jumatate de nor ce se scutura prea des peste noi, o jumatate de luna care ne tine de urat in noptile ce devin prea lungi, o jumatate de zambet ce defapt ascunde tristete, o jumatate de gest pe care il facem din teama de a nu ni se atrofia muschii, parti mici din visele ce inca nu ne putem opri din a le tine cu noi si un morman, imens si greu de dus in spate, cu amintiri.  

O luam de la capat. O vreme traim doar cu noi, cu dorurile si durerile pe care credem ca doar noi le putem intelege, ca doar noua ne-a fost dat sa le intalnim. Unii ne lasa in pace sa ni se vindece ranile, altii se bucura pe la spate, "stiau" ei ca aici se va ajunge, auzim mereu "lasa, va fi bine", suntem batuti pe umar a consolare sau aprobati ca si nebunii de care iti e teama sa nu-i pornesti, cu un gest nevinovat, impotriva ta. Tu stii si crezi, in sufletul tau, ca nimeni nu te intelege cu adevarat, dragostea ta n-a fost la fel cu a altora, a ta a fost adevarata, a fost mare, rotunda, completa. Pana intr-o zi. Cand toate se schimba. Din nimic. Dintr-un gest aparent insignifiant. Dintr-un fluture care se nimereste sa zboare pe langa tine, dintr-un batran brazdat de riduri dar cu fata senina si cu ochiii impacati, dintr-o privire aruncata pe strada, mult prea insistent, care iti ridica moralul, dintr-un telefon pe care il asteptai si nu credeai ca o sa mai vina, dintr-o carte pe care ai citit-o pe nerasuflate, dintr-un milion de franturi. Sau din nimic.

Poate e adevarat, poate chiar suntem in stare sa atragem sau respingem lucruri si oameni prin felul in care sufletul nostru e inchis sau deschis.

In ultima zi din 2011 am primit un mesaj: "Astepti un an mai bun?" Plecasem acasa, la mama, departe de oameni, de amintiri, de viata noua ce incercam sa o incep si numai nu reuseam, refuzasem orice invitatie de Revelion, voiam sa fiu doar cu ea. Si cu mine. Nu, nu asteptam un an mai bun. Eram bucuroasa si recunoscatoare ca am avut puterea de a depasi primul an in care am fost nevoita sa invat sa traiesc singura, sa mor, sa inviu. Imi doream doar liniste. Atat. Stiam ca daca vreau pot muta muntii din loc. Ca lucrurile stau in puterea mea. Trebuia doar sa vreau. Pana atunci nu am vrut. Am raspuns la mesaj: Nu. Dar sunt pregatita pentru el.

Dupa doua zile m-am intors in minuscula mea garsoniera. Acum voiam! Acum eram pregatita! Am deschis larg ferestrele sufletului si am tras in piept aerul rece si proaspat al iernii. Cei 10 mp ai casutei ce mi-a gazduit tristetea erau acum neincapatori pentru mine si visele mele. Dupa alte doua zile a aparut "el". Iar restul e istorie. Ce inca se scrie cu un condei cu penita de aur.

Inceputurile sunt adesea deghizate in sfarsituri dureroase...

My reasons

Sunt mai bine de 4 luni de cand am blogul si nu l-am publicat. Nu stiu de ce nu o fac. Nici de ce i-am dat nastere. Mi-a venit asa, dintr-o data, sa scriu undeva ce-mi trece prin cap. Si, mai mult, prin inima. Asta sunt eu, cand nimeni nu se uita...
Nu mi-e frica sa-l fac public dar am o retinere. In fiecare zi ma intreb daca sa o fac sau nu si aleg sa nu.
Poate de la urmatorul 1 al lunii...

Ai cui suntem?

M-am intrebat mereu cine sunt. Si, mai mult, a cui sunt? A mea sau a altora? Sunt fiica mamei mele, sora fratelui meu, sunt totodata cel mai mare dusman si cea mai buna prietena a mea. Cred ca sunt singurele constante de pana acum ce vor ramane asa. In rest, oamenii vin si pleaca, ne dau si ne iau, ne pastreaza sau ne lasa, isi amintesc sau uita. Da, uita. Uita ca noi am crezut in ei cand altii n-o faceau, ca i-am ridicat cand erau la pamant, ca le-am dat casa sa le fie casa. Uita ca ne-au promis, fara ca noi sa le-o cerem, ca nu vor pleca niciodata. Sau, cel putin, ca nu vor uita.
Promisiunile au ajuns sa fie fraze de moment, cuvinte pentru a deschide usi, pentru a crea oportunitati, pentru a smulge zambete, pentru a trece peste inca o zi, pentru...
Azi, daca as putea, mi-as lua inapoi toate promisiunile facute. Si asta nu pentru a putea pleca cand vreau eu ci pentru a ramane pentru ca asa simt. Pentru ca nu prea mai pot sa fac asta ii eliberez totusi pe toti cei care mi-au promis cate ceva pana acum. De tot si de toate. Iar de azi nu mai sunt a nimanui decat a mea. A mea, in intregime.
Iar tu, dragostea mea, daca vei alege sa pleci, maine sau peste 10 ani, vei mai lasa in mine o samanta din care voi putea, la fel ca pasarea Phoenix din propria-i cenusa, sa inviu...

Courage

 

Cred ca de fiecare data cand amanam ceva ne apropiem de moarte. Sub toate formele ei. Am inteles asta tarziu. Nu prea tarziu insa, din fericire. Cand i-am smuls Tatei un ultimul te iubesc, cuvinte ce m-au ajutat sa ajung azi aici, am inteles ca trebuie sa rostesc cuvintele pe limba lor, la vremea lor, indiferent de consecinte. Si asta am inceput sa fac.Oamenilor care in fata ma lingusesc dar pe la spate vorbesc vrute si nevrute despre mine le-am spus ca stiu si ca nu e nevoie sa se mai osteneasca in prezenta mea. Celor care nu ma suporta si pe care ii voiam langa mine le-am arata cine sunt cu adevarat si le-am "cerut prietenia". Si lista poate continua. E drept, sunt adevaruri pe care daca le-as fi spus mi-ar fi schimbat poate cursul vietii, sunt porniri la care daca nu le-as fi dat, sau le-as fi dat drumul, lucrurile ar fi fost diferite. Sunt insa putine intrebarile "cum ar fi fost daca..." pe care pot sa mi le pun. Si asta pentru ca mie imi place sa vorbesc.
Singurul lucru care nu-mi da pace de cateva luni, in special de cateva saptamani, e absenta unei prietene dragi de care m-am indepartat, zic eu, pe buna dreptate sau ma rog, oarecum indreptatita, careia i-am fost "sefa" si mi-a predat demisia nu tocmai potrivit. Asa ca tocmai i-am trimis un sms.
Cred ca lucrurile trebuie spuse. Poate in aceeasi masura in care nu trebuie spuse. E alegerea noastra cum vrem sa traim, cum alegem sa fim, cat de puternici suntem sa acceptam sau suportam raspunsurile si reactiile pe care le provocam.
L-am vrut din prima secunda in care l-am vazut asteptandu-ma, cand mi-a deschis portiera si mi-a dat o floare. La plecare i-am spus ce am gandit: ramai. N-a mai plecat niciodata.

Pretul tacerii

Mi s-a parut mereu ca am fost diferita de cei din jurul meu. De cele mai multe ori pentru ca asa am vrut. Acum nu ma mai pot schimba. Nici nu vreau foarte tare, dealtfel. Nu fac compromisuri, nu mint decat daca adevarul ar durea prea tare, nu ma pun bine pe langa oamenii care m-ar putea ajuta, propulsa, ridica, nu laud si nu complimentez de fatada, nu zambesc politicos, nu inghit in sec si nu tac. Nu, nu tac. De cele mai multe ori platesc pentru asta. Uneori scump. Am pierdut oportunitati. Si oameni. Da, am pierdut oameni pe care nu stiu daca sa-i plang neaparat, din moment ce am ales constient sa fac ceva ce periclita relatia noastra. Da, categoric, am pierdut oportunitati. Puteam fi pe un post inalt intr-o multinationala daca mi-as fi pus de vreo 2 ori o rochie mai scurta si un ruj mai rosu. Puteam sta intr-un apartament cu vedere la mare, la soare, la stele. Puteam lua la rand tarile in care e musai sa ajungi si restaurantele in care trebuie sa mananci macar o data. Puteam. Inca pot.
Ma prefer insa asa. Iar ce simt cand intru in casa, in cea mai calda casa in care mi-a fost dat sa stau, nu se compara cu nimic din tot "ce as fi putut sa am".
Capul plecat sabia nu-l taie. Poate pana acum am avut noroc. Sper sa mai tina. Tot sus, tot mai sus am de gand sa-l tin!

Acum stiu

N-am stiut niciodata sa-mi aleg un loc sau un moment la care as vrea sa ma reintorc daca as putea. Anul asta insa mi-a adus, sub forma unui singur zambet, tot ce n-am mai indraznit sa sper ca voi primi. Mai sunt peste 2 luni pana in 2013, e adevarat ca lucrurile se pot rasturna in cea mai rea forma posibila, refuz insa sa cred asta si vreau sa-l decretez pe 2012 ca fiind cel mai spectaculos an al meu. Inca de pe acum.
Totul i se datoreaza unui singur om. Care a venit intr-o seara friguroasa de iarna, intr-un inceput de an de la care nu asteptam nimic si n-a mai plecat niciodata. Care a redefinit termeni esentiali - indragosteala, grija, acasa, iubire, promisiune, din lume si dintotdeauna, princess. Care m-a facut sa simt pentru prima data ce inseamna sa vrei sa-ti construiesti intreaga viata in jurul unui singur om. Care ma saruta seara de noapte buna si care imi aduce zorii dimineata. Cu care imi fac planuri de viitor, despre copiii frumosi si cuminti pe care ii vom avea.
Azi pot sa-mi inchid ochii si sa numesc locuri si momente in care am fost fericita. De data asta mi-ar fi greu sa aleg pentru ca sunt multe, nu pentru ca abia exista.
Si stiu, in 27 decembrie cand voi zbura pentru prima data, tinandu-mi strans de mana iubirea, de teama si emotie, de bucurie si de entuziasm, iar el imi va spune calm sa nu-mi fie frica, va fi meritat tot zbuciumul de pana acum. Atunci voi stii ca nu m-as intoarce la niciun alt moment din cei 27 de ani pe care voi fi aproape de a-i implini.
Si, pentru prima data, dupa nedrept de multi ani, voi fi aproape de Tata, acolo, dincolo de nori si aproape de stele, unde sta si-mi vegheaza.

Iti multumesc! Mi-ai pus praf de stele in palme...

Despre iertare

Am iertat mult pana acum. De la lucruri minore pana la greseli peste care nu treci. Pacatoasa si slaba cum sunt, as fi tentata sa spun ca am iertat prea mult. Nu am uitat insa nimic. Si asta nu e bine. O prietena buna mi-a tot spus in ultimii ani ca iertarea fara uitare e inutila. Si ca pacatul e al meu. Mi-a dat sa citesc "Daruind vei dobandi"- Steinhard. Acum incerc sa uit tot ce am iertat cu atata greutate in toti anii astia. Si am inceput prin a uita pentru ce mi-a fost cel mai greu sa ma iert pe mine. Si am continuat cu voi, toti cei care m-ati folosit in scopuri personale, chiar si cu consimtamantul meu, cu oameni dragi, inca dragi, cu oameni din trecut ce au ramas acolo, cu oameni. E un exercitiu interesant. Si, zic eu, benefic, Inaltator. Vi-l recomand fara prescriptie, indicatii sau contraindicatii, start sau deadline-uri. Asa, sa vina din voi.

Am cunoscut cativa oameni buni de-a lungul timpului. Majoritatea in varsta. Apoi am cunoscut un om frumos, o femeie calda si buna. Tu esti pentru mine un exemplu de bun simt, de cumpatare, de "a analiza inainte de a scoate ceva pe gura". Tu esti omul la care stiu ca daca i-as cere ceva, n-ai fi in stare sa ma refuzi. Tu mi-ai aratat ca nu e mereu valabil (chiar daca o mare parte din mine inca crede asta) ca omul bun e luat de prost. Tu vrei sa te defineasca anonimatul cand altii asteapta sa sune trambita pentru ei. Te las anonima. E suficient sa stiu eu ca existi.
Ieri cand ti-am probat inelul am stiut: vreau sa fii nasa mea daca ma marit vreodata. Si daca nu-mi refuzi nici macar lucruri lumesti, asta n-ai cum sa mi-o refuzi.