”Degeaba nu mananci carne de porc in post daca in fiecare zi mananci carne de om" spunea Arsenie Boca. Si mare dreptate avea.
De regula, toata lumea isi face planuri de Sarbatori, toti stim ce traditii se urmeaza, ce trebuie sa punem pe masa, ce nu trebuie sa scoatem pe gura, etc. Nu vreau sa intru in sfera credintei, cred ca ce se afla in sufletul nostru trebuie sa ramana acolo. Cred insa ca ar trebui sa ne oprim o clipa din toata alergatura noastra si sa ne gandim ce inseamna cu adevarat zilele ce urmeaza. Inca avem timp sa facem o jertfa, inca avem timp sa ne rascumparam un pacat, inca avem timp sa facem un bine, inca avem timp sa spunem o rugaciune, sa aprindem o lumanare, sa ne para rau, sa ne para bine, sa multumim...
Am comercializat toate sarbatorile, mancam si bem in nestire si uitam, tot mai mult, esentialul.
Ca sa gasim acea lumina de care se tot vorbeste zilele acestea trebuie mai intai sa o cautam. In noi, in cei de langa, in Inaltimi....
Va doresc cat mai putine mesaje de grup, mai ales de genul celor care incep cu ”Fie ca...” Va doresc sa fiti inconjurati de oamenii dragi voua si sa va amintiti, macar pentru o zi, cine sunteti dincolo de masti, de zambete fortate, de gene pline de rimel sau camasi perfect calcate.
Si va rog, amintiti-va de cei ce au plecat dintre noi si aprindeti-le o lumanare... Pentru sufletul lor. Pentru sufletul vostru.
Zilele trecute cineva m-a intrebat daca sunt fericita. Daca cred ca oamenii pot fi cu adevarat fericiti.
Da, cred asta! Fericirea e mai tangibila decat credem, decat stim, decat ni se pare. Daca am sta sa analizam ce lucruri ne fac nefericiti, ce banalitati lasam sa ne intunece zilele, noptile, sufletul.
De ce le permitem oamenilor sa se joace cu noi? De ce adormim, seara tarziu, cu telefonul in mana asteptand un semn ce numai nu vine? De ce ne oprim viata in loc pentru un om care nu ne apreciaza destul? De ce nu ne rupem de lucrurile care ne trag in jos? De ce nu facem mai mult pentru noi?
Care e ultimul lucru pe care l-ai facut doar pentru tine? Fara sa iti pese de consecinte? Nu te multumeste job-ul? E plina lumea de angajatori! Nu iti place locul in care stai? Muta-te! Omul de langa tine nu te pretuieste? Fa-ti bagajele si pleaca! Nu mai accepta sa ramai o optiune cand poti fi o prioritate!
In ultimul timp mi-am dorit mult sa plec undeva, intr-un loc in care nu am mai fost, sa ma pierd intr-un oras mare in care sa fiu anonima. Azi l-am ales. Praga, here I come!
In urma cu 7 ani am tinut-o in brate pentru prima data. Nu mai vazusem niciodata ceva mai frumos. Mai gingas. Mai neajutorat. Degetele mele au lasat urme in capusorul ei moale iar degetele ei au lasat urme pentru totdeauna in sufletul meu. Am iubit-o mereu de parca ar fi fost a mea. Candva, simteam ca ma iubeste tare. Acum a crescut. Nu prea ne sincronizam chiar daca imi promit, dupa fiecare revedere, ca voi schimba lucrurile. Ceva insa e sigur, iubire ca si pentru ea nu am mai simtit niciodata. As face orice pentru ea chiar daca imi cere doar lucruri banale. Stiu, ar trebui sa incep prin a-i da din timpul meu...
De 7 ani nimic n-a fost mai frumos decat cantecul de ”La multi ani” pe care i-l cant...
Imi amintesc ca unul dintre lucrurile mele preferate de dinainte sa am permis de conducere era sa ma plimb cu masina si sa o ascult pe Tracy. Sa privesc pe geam si sa nu vorbesc cu nimeni. Nimic nu mi se parea ca putea interveni intre mine si ale ei Telling Stories. Mi-am inceput ziua mai devreme ca de obicei, o zi gri si ploioasa. O zi in care, de regula, ma deprima tot ce se intampla inca de la interactiunea cu primul strop de ploaie. Am urcat in masina. Am pornit cd playerul. Ea a inceput sa cante. Toate in jur au disparut. N-a mai contat nici traficul enervant din diminetile ploioase, nici semafoarele ce se fac rosii in fata ta, nici domnii soferi care iti taie calea, nici, nici, nici. Dupa o ora in care au rulat doar piesele ei am ajuns la birou. Zen. Mi-am facut un ceai si mi-am inceput ziua. Si am inteles, inca o data, cum toate depind de noi. Cum, daca vrem sa fim fericiti, putem. Fericirea si nefericirea sunt niste alegeri personale. Nu inteleg de ce am alege sa nu ne fie bine. Si totusi, o facem.
In poza nu se vede clar, e un om al strazii care trage dupa el un carucior plin cu cartoane. Pe o strada in panta, inclinata semnificativ, pe o ploaie marunta, dis de dimineata. Mi-a venit in minte Sisif. Am apucat sa ii privesc ochii. Am hotarat ca nu simt mila fata de el ci mandrie. Omul acesta a ales in dimineata ploiasa de 13.02 sa munceasca, in felul lui neinteles de noi, cei care stam intr-o incapere incalzita, in fata unui laptop, inconjurati de o sumedenie de gadgeturi de care am devenit dependenti. Si cred ca era multumit in sinea lui de caruciorul plin si greu pe care il tragea dupa el.
Suntem mai fericiti si mai norocosi decat credem! Si, daca nu suntem in stare sa constientizam singuri asta, atunci sa o facem macar comparandu-ne cu cei din jur, cu cei pentru care putinul pe care il au le este suficient. Cu cei care, in ciuda pierderilor, gasesc compozitia potrivita pentru cenusa pasarii Phoenix si invie prin ea, cu cei care aleg sa lupte, sa creada, sa spere. In niste conditii in care noi, toti ceilalti, am renunta.
Nu stiu daca e Tracy responsabila, omul strazii sau faptul ca am crescut. Am inteles insa ca totul sta in puterea mea. Ca daca vreau, sunt fericita. Si da, sunt fericita!
Nu am crezut niciodata in relatiile de la locul de munca. Trebuie sa ai o maturitate si o stapanire considerabila pentru a putea face o asemenea relatie sa mearga si, mai apoi, sa tina. Ma refer indeosebi la persoanele care lucreaza in acelasi birou, intr-o firma mica, nu in companii cu departamente diferite, la etaje diferite, etc. Dar nu vreau sa dezvolt acest subiect. Ci altul. Flirtul. Pregatirea de dinainte de a ajunge. Asteptarea. Zambetele din coltul gurii dar, mai ales, cele din privire. Urmaritul pe furis, cand crezi ca nimeni nu te vede dar defapt o fac cu totii. Pauza de tigara la care mergi tot mai des doar ca sa fiti impreuna dar nu va iese niciodata, mereu mai vine cineva. Asa, de fun, doar ca sa va incurce. Motivele de a lucra impreuna la acelasi proiect, explicatiile repetate si sacadate. Fastacitul! O, da! Fastacelile de dinainte de a te chema in oras. Amanatul. Asteptarea. Intarzie, ca de obicei. Intra val-vartej. Nu vede pe nimeni, te cauta pe tine, atat. Te gaseste. Iti zambeste. Ii zambesti. Ii simti parfumul. Gata, te-ai taiat. Inchizi documentul fara sa-l salvezi, iti versi cana de cafea, nu mai gasesti nimic pe birou, etc. Speri sa nu afle sefii. Ei stiu deja, se face misto de voi, toata lumea rade, voi va inrositi.
E amuzant. Si palpitant. Mereu e. E un ”inceput”. Asa sunt toate...
Cred ca oamenilor de langa noi, celor care si-au sacrificat bucati din viata si din fericire pentru binele nostru, ar trebui sa le spunem mai des cat le suntem de recunoscatori. Si asta cat inca ii avem langa noi, cat inca le putem rasplati, in felul nostru stangaci si niciodata suficient, sacrificiul.
Tata e pentru mine refugiul meu de cate ori mi-e greu. A plecat nedrept de repede de langa mine si a lasat in urma niste goluri pe care nimic nu a mai reusit sa le umple vreodata. Dar e acolo, un punct de nemiscat pe un cer plin de stele, e mereu langa mine, oriunde as pleca, orice as face, oricat as gresi. E certitudinea ca nimic rau nu mi se poate intampla pentru ca El nu ar permite asta.
Adevaratul meu erou e insa omul ce, de cand am deschis eu ochii si pana ce una din noi ii va inchide, si-a sacrificat fiecare minut pentru mine, fiecare strop de energie, fiecare zambet, fiecare lacrima. Ma impinge de la spate de cand ma stiu. Ma trage dupa ea de cate ori vreau sa renunt. Ma invata ca nimic nu e de neatins. Ca rabdarea e, intr-adevar, o virtute. Ca Tata e ingerul in plus pe care l-am castigat, nu parintele in minus. Ca viata nu e numai lapte si miere dar asta nu e mereu o tragedie. Ca toate trec. Toate.
Sunt cativa oameni de care mi-e teama ca poate ma voi desparti la un moment dat. Si imi configurez/reconfigurez in minte modalitati de a supravietui fara ei. De ea insa nu pot concepe ca ma voi desparti intr-o zi. Pentru ca ea face atat de tare parte din mine incat practic suntem mai mult un intreg decat doua diviziuni. Nu-mi pot incepe ziua fara sa o aud, fara sa-mi spuna buna dimineata, cum nu-mi pot nici incheia ziua. Sunt dependenta de ea, de vocea ei si am mereu nevoie sa stiu ca e bine. E, cred, singura dependenta care ma face mai puternica.
Te iubesc! Din tot sufletul meu ce azi e mare, sanatos si bine crescut datorita tie! Mi-e greu sa cuprind acum, de ziua ta, in cuvinte potrivite, toate lucrurile pe care ti le doresc, pe care le meriti, pe care am nevoie sa le traiesti.
Ti-o spun de mult prea putine ori, stiu, dar iti multumesc! Pentru tot ce esti! Pentru tot ce sunt! Pentru toate lipsurile pe care, chiar daca le-am avut, nu le-am simtit niciodata. Pentru ca ai facut tu in asa fel incat sa am tot! Iar totul asta n-o sa ti-l pot nicicand intoarce!
La multi ani, eroul meu din umbra! La multi ani, iubita mea mama!
Nu stiu cum, cand si unde a trecut timpul. Merg foarte rar ”acasa” in ultimul timp pentru ca o am pe mama aici, mult mai aproape de mine. Insa de fiecare data cand o fac, orasul ala reuseste sa ma intoarca spre ceva ce credeam ca nu mai exista, ca se deterioreaza, ca-si schimba forma, rostul. Defapt e tot acolo. Mocneste. Dar exista. In Nasaud. In Nasaudul ala atat de mic dar atat de al meu.
M-am intalnit de curand cu cativa oameni pe care nu i-am mai vazut de ani intregi. Cam de cand am plecat, de vreo 9 ani. Nu m-am gandit nicio clipa ca anii astia pot fi o viata de om. Dar pot fi. De fiecare data cand aud intrebarea ”si ce mai faaaaci?” nu stiu sa dau alt raspuns decat tipicul ”biineee”. Si sa sar repede de la mine, sa indrept atentia spre celalalt. Apoi, dupa ce fiecare plecam/revenim pe drumul nostru, stau si ma gandesc. Si ma gandesc. Si nu inteleg. Unde au zburat anii?
Locuiesc la 110 km de oraselul asta si totusi, nu am fost de 10 ori anul acesta. Nu simt ca imi lipseste. Dar cand ajung in el, ma cuprinde o stare pe care doar cei care se rup de ”acasa” ar putea-o intelege. Am cate o amintire in fiecare colt. Ii cunosc pe toti oamenii. Le stiu povestile de viata. Sau, cel putin, le stiam.
Copiii pe care i-am lasat niste pusti cand am plecat au devenit oameni mari si, spre surprinderea mea, oameni frumosi. Sunt sigura ca toti asteapta, asa cum asteptam si eu, sa plece de acolo, sa scape de un oras mic ce le ingradeste zborul spre zari mai frumoase. Habar nu au ca siguranta pe care o simt acum, in casa parintilor lor, n-o sa o mai gaseasca curand, ca sa nu zic niciodata. Ca orasul de care isi doresc acum sa scape e, defapt, definitia cuvantului acasa.
Oamenii mari pe care i-am lasat in urma au imbatranit. Sunt parca tot mai adusi de spate iar ridurile lor de expresie s-au transformat in urme mult prea evidente de trecere a anilor. Au insa aceeasi privire, acelasi zambet, acelasi salut cald. Multi dintre ei au plecat, definitiv, intr-o lume mai buna.
Mi-e dor sa ies pe strada si sa salut pe toata lumea. Sa nu pot merge pana la magazinul din coltul strazii fara sa ma intalnesc cu cineva cunoscut. Sa bat orasul ala, dintr-un capat in altul cu prietena mea Corina, sa ne dam intalnire la o ora exacta sau, cel mult un bip, pentru ca nu mai avem minute.
Sa visez la viata ce o voi avea cand voi intra la facultate. Nimic sa nu para prea departe, prea complicat, prea greu de atins.
Toate acestea erau posibile doar acolo. Le-am inchis intr-o lume pe care n-o mai pot atinge dar care se trezeste la viata mereu, de cate ori ajung pe strazile acelea atat de cunoscute.
Craciunul n-o sa fie niciodata complet decat in momentul in care o sa ajung acolo. Acolo, acasa.
De cate ori ajutam pe cineva tindem sa credem ca am facut un bine. Pana la urma, asa si e. Ce ar trebui insa sa stim, sa ne recunoastem noua insine este ca, defapt, ne ajutam pe noi in primul rand si mai apoi pe ei.
E, cred, o idee venita din neputinta de a schimba realmente nedreptatile din jurul meu. Indiferent de natura lor. Motivul conteaza insa prea putin. Ce stiu inca de dinainte de a incepe demersurile este ca imi va iesi fix cum imi imaginez, daca nu, mult mai bine! Pentru asta am nevoie de voi, de voi toti!
Eu, ca multi altii, am ajuns intr-un punct al vietii in care, daca ma intrebi ce as vrea de Sarbatori, nu mi-as dori niciun lucru material. Nu imi lipseste nimic. As vrea Liniste. Si atat. Si as mai vrea sa stiu ca, undeva in lume, cineva zambeste datorita mie. Cineva crede in Mos Craciun. Cineva simte. Cineva. Asa ca i-am cautat si i-am gasit. Pe acei copii care au alta notiune de "acasa". Sau de fericire, sau de multumire. Sau de speranta. Proiectul meu e simplu. Nu va cer bani, va cer ceva mai important: timp. Timp sa va alegeti din dulapurile ce abia se mai inchid de cat de multe lucruri aveti in ele ceva pentru cei care nu au. Timp sa le impachetati frumos intr-o cutie. Timp sa scrieti un biletel pentru copilul care le va primi. Timp sa va pese. Timp sa schimbati ceva. Timp sa va faceti un bine. Voua, personal. Si mai apoi, lor.
Am crezut si cred in continuare ca sta in puterea noastra sa schimbam vietile celor din jurul nostru. Haideti, credeti si voi alaturi de mine! Va garantez, in noaptea in care cadourile vor ajunge la ei, vom adormi, si noi, si ei, cu altceva in suflet... Eu una, abia astept...
De oamenii din jurul meu o sa ma agat singura, o sa le amintesc si reamintesc de cutia magica pe care trebuie sa mi-o aduca. Mi-ar prinde bine insa ca fiecare apropiat al meu sa-i spuna fiecarui apropiat de-al lui si tot asa...
O sa va tin la curent cu locul in care vor ajunge cadourile, cu povestea acelor copii, cu poze.
- Ar trebui sa o lasam balta, sa ne vedem de drumul nostru, ce avem noi nu are nici inceput, nici sfarsit.
- Nu ma pot desprinde de tine, nu te pot lasa sa pleci, imi iei aerul daca o faci.
- Tu mi-l iei, daca raman. Iar nefericirea pe care mi-o provoci e infinit mai zgomotoasa decat stropii de fericire pe care mi i-ai dat pana acum.
- Spune-mi ce sa fac, arata-mi ce sa schimb, fac orice sa ne fie bine iar!
- Nu am crezut niciodata in ”prea tarziu”. Acum insa chiar e.
Era iarna, frig, noapte. Nu era nimeni pe strada. De pe stalpul langa care parcasem a cazut o bucata mare de zapada. Sub ea era indicatorul strazii: Str Fericirii. O nepotrivire in plus, atata tot.
De cate ori obosesc sa alerg si ma opresc speriata ca daca voi trage aer in piept de prea multe ori nu voi ajunge in timp la linia de finish, o voce din mine, mai inteleapta decat celelalte voci, ma intreaba: where to? Chiar asa, unde ma grabesc? De ce? Ca sa ce?
De cand ma stiu am tot asteptat sa treaca timpul. Sa vina weekendul, vacanta, anii de liceu, anii de facultate, sa treaca examenele, sa vina primavara, apoi vara, sa il cunosc pe printul din poveste, sa vad mari, tari, castele si apusuri de soare.
Au venit toate. Si au trecut toate. Unele m-au multumit, altele m-au incantat, multe dintre ele m-au dezamagit cumplit.
De o vreme nu mai astept sa treaca. In fiecare toamna m-am inchis intr-o cochilie si nu am mai iesit din ea pana primavara. Inafara de iarna trecuta, nu-mi amintesc de nicio alta iarna in care sa fi facut ceva memorabil. Anul asta vreau sa fie altfel. Am nevoie sa fie altfel. Am nevoie sa simt, sa ascult, sa privesc, sa traiesc! Sa nu ma mai intereseze vremea de afara. Ploua? Si ce daca? Stropii nu-mi pot ajunge in suflet decat daca ii las eu. E frig? Sa fie! Asa voi avea dimineata flori de gheata pe fereastra. Se face intuneric mult mai repede? Si? Daca lumea nu sta in loc, de as face-o eu? Vreau sa dau volumul mai tare la toate sunetele pe care pana acum le-am ignorat, sa-mi deschid ochii sufletului si sa vad colorat tot ce pana acum era alb negru.
Am ajuns in era in care pozele pot fi editate in atatea variante. Poti scoate oameni, poti sterge lacrimi, poti adauga toate culorile lumii. De ce m-as plafona in cotidian cand dincolo de el e o lume atat de frumoasa?
Nimic nu e imposibil decat daca-l facem noi sa para asa! Noi singuri punem lumea in miscare! Come on people, put a smile on your face so the world smiles back!
Aleg sa-mi pese! De cei din jurul meu dar, mai ales, de mine! Nu pot opri timpul, asta e clar, pot insa sa-l fac sa conteze. Nu vreau sa treaca toamna, nu vreau sa sar peste iarna si sa vina primavara, nu vreau sa treaca saptamana ca sa dorm in weekend, nu vreau sa alerg toata viata dupa lucruri insignifiante si sa ma trezesc intr-o zi, imbatranita de ganduri, avand un cufar prafuit in care sa tin toate visele pe care nu am avut curajul sa le transform in realitate. Sa nu mai gasesc cheia pentru a-l deschide sau, chiar daca o gasesc, sa fie mult prea tarziu pentru ele.
Mi-e frica mereu. Nu de esec, saracie sau neajunsuri ci de oamenii pe care i-as putea pierde.
Am foarte putini prieteni. Sunt insa de-adevaratelea toti.
Nu prea imi plac animalele.
Ador copiii.
De o vreme nu mai port inele.
Am un milion de fobii.
Atipic, cred despre sefii mei ca sunt cei mai buni.
Nu pot trai intr-o dragoste incompleta.
Mi-am luat ramas bun de la toti oamenii pe care i-am pierdut.
Iert tot ce pare de neiertat. Chiar daca nu o arat.
Nu stiu iubi conditionat. Nu pot. Nu vreau.
Nu prea mai cred in oameni.
Imi place lucrurile simple, curate, transparente.
Da, stiu cu adevarat ce inseamna fericirea. Si nefericirea.
Imi place sa primesc flori.
Cred in ingeri. Tare de tot. Am unul doar al meu.
Imi place ploaia doar daca stau in casa, in bratele iubitului meu.
Nu am nicio pasiune exagerata.
Imi place sa gatesc.
Iubesc un om despre care vreau sa cred cu tarie ca e jumatatea mea.
Sunt dependenta de mama.
Mi-e frica de intuneric.
Nu suport oamenii mincinosi si prefacuti. E insa plin de ei.
Am nevoie sa ascult ambele variante ale unei intamplari inainte de a lua o decizie.
As face orice pentru iubitul meu chiar daca gresesc, de multe ori, aratandu-i asta.
Am o prietena virtuala cu care vorbesc mai mult decat cu oricine altcineva. Abia astept intalnirea live!
Mi-e tare dor de bunicii mei.
Nu cred ca exista nu pot, doar nu vreau.
Exista cativa oameni cu care, oricat de mult timp ar trece fara sa-i vad sau sa le vorbesc, oricate tari ne-ar desparti, simt ca timpul nu ar putea trece peste prietenia noastra (Dora, Cori, Alina, despre voi vorbesc).
Imi place sa scriu.
Iarna beau ceai non stop.
Ador calatoriile. Si plimbarile.
M-as muta pe Apraos Beach in Corfu.
N-as refuza niciodata un porumb copt cu sare si unt.
Anul asta am facut prima data dulceata. De merisoare.
Colectionez magneti de frigider. Si amintiri. Si vise.
Cred cu tarie in tot ce promit.
Stiu ca niciodata ceva nu e prea mult in numele iubirii. Evident, cand iubirea e reciproca.
Nu suport intrebarile de genul ”cum ar fi fost daca”.
Am o perna preferata. Merg cu ea in concediu.
O sa ma cheme intotdeauna Pop. Claudia Pop.
Ma obsedeaza vasele din chiuveta, le spal indiferent de circumstante.
Imi plac argumentele.
Judec oamenii dupa felul in care scriu, dupa greselile de ortografie, dupa greselile din vorbire, nu pot sa trec peste asta.
Sunt sceptica in privinta oamenilor si am, aproape intotdeauna, dreptate.
7 e cifra mea magica.
Septembrie e luna trista a sufletului meu.
Beau cafea din aceeasi cana in fiecare zi.
Am cel mai iubit frate din lume.
Visez sa am cel putin 2 copii si sa stau la casa. Si sa am gradina si livada in spatele ei. Sa cultiv lavanda.
Imi place sa scriu mesaje.
In septembrie, in 3 saptamani mi-au murit toate cele 4 orhidee pe care le am. Cred ca sunt in conexiune cu sufletul meu.
Nu am avut niciodata un animal de companie, cu exceptia unui papagal, in urma cu foarte multi ani.
Am o problema cu functionarii de la stat. Cu cei plictisiti de jobul lor.
Pe fetita mea o va chema Maya.
A iubi cred ca e cea mai importanta lectie ce trebuie invatata. Si poate si a ierta.
Nu imi plac oamenii care se plang de o problema pe care nu au incercat niciodata sa o schimbe/indrepte.
In toate luptele pe care le duc stiu sa castig cu modestie si sa pierd cu demnitate.
Bauturile pe care imi place sa le beau sunt Martini alb si Baileys.
Am cateva te iubesc-uri de care ma agat de cate ori mi-e greu.
Imi place mirosul cartilor vechi. Si sunetul pe care il face pagina intoarsa.
2012 a fost cel mai fericit an din viata mea. 2002 cel mai trist.
Am simtit de multe ori ca nu mai pot, am continuat insa de fiecare data, stiam ca a renunta la o lupta nu e o optiune.
Imi place tare de tot Lana del Rey. Si Tracy Chapman. Si va rog, pe cei ce inca nu stiti piesa, sa ascultati Loreena McKennitt Lullaby.
Si voi? Cat de multe stiti despre voi?
Si...ce stiti despre mine, altceva?
Probabil ca legile omenesti fac ca fiecare inceput sa isi aiba sfarsitul. M-am supus de prea putine ori acestor legi, motiv pentru care acest sfarsit al verii, al vacantelor, al paradisului gasit si-apoi pierdut e un inceput al lucrurilor ce vor veni. Am inteles destul de tarziu, dar nu prea tarziu, ca posibilitatea ca unele lucruri sa se intample/sa nu se intample sta in puterea noastra. Ca, atunci cand lasi frustrarile deoparte, cand nu te mai intereseaza tot ce se intampla in jurul tau ci te focusezi pe tine, cand timpul pe care il petreci doar tu cu tine nu ti se mai pare o pierdere de vreme ci regasesti in interiorul tau o companie placuta, o poarta spre infinit ti se deschide in fata.
Nu stiu cum s-a simtit Eva in Paradisul ei si mi-e aproape imposibil sa descriu in cuvinte cum m-am simtit eu in Paradisul meu. Am trait stari si emotii pe care nici cel mai iscusit fotograf nu le-ar fi putut surprinde in obiectiv si nici cel mai fin orator nu le-ar fi putut da glas. Retina mea le are insa atat de bine intiparite iar sufletul meu si-a luat din ele toata seva pe care o putea gazdui.
Acum, de acum, Paradisul are un nume: Apraos Beach.
In fiecare dimineata am deschis, o data cu ferestrele sufletului, ferestrele balconului cu vedere la mare. Si, tot asa, le-am inchis seara.
Am plecat de acasa stiind ca mergem in Corfu. Atat. Am coborat din feribot si am pus degetul pe gps pe cea mai pustie plaja pe care am gasit-o. In zilele ce au urmat am facut zeci de km in tot golful, nu am gasit alta la fel. Nisip mai fin, apa mai limpede si liniste mai multa nu am mai gasit nicaieri. Am decretat-o ca fiind plaja noastra. Si asa va ramane .
Pentru anul viitor voiam alta tara, alta mare, alta plaja. Asa e frumos, sa vezi cat mai multe. Dar, dupa cateva ore dupa ce am plecat, am stabilit ca si vara viitoare tot aici ne va gasi, ca nu putem altfel.
Am zis mereu ca eu fac parte din romanii care reusesc la ei in tara, acum insa simt ca as putea lasa tot peste noapte si m-as muta aici. ”Aici” mi s-a deschis o lume cum inainte doar visam ca exista.
Soarele, indiferent cat a fost de puternic, nu m-a ars in nicio zi. Iar marea, of, marea...a fost de o culoare ce credeam ca o poti vedea doar in pozele photoshop-ate. Rasaritul l-am ratat dar apusuri mai spectaculoase nu am vazut niciodata. Am incremenit in fata lor. In maretia lor. In nimicnicia mea.
Inca un an o sa tot visez la Paradisul ce acum stiu ca exista! Pana la urma, un an trece repede.
De cate ori mi-e greu si urat ascult in nestire o piesa. Ea ma intoarce intr-o perioada grea a vietii mele, cand eram prinsa intre doua lumi (una imaginara) din care credeam ca nu am scapare. Imi amintesc cum am asteptat cuminte sa urce Scorpions pe scena iar mai apoi sa ii vina randul. Imi mai amintesc ca am cantat-o plangand si ca m-a durut mai tare decat orice altceva ascultasem pana atunci. Apoi am mers acasa si ascultatul ei a devenit un ritual. Credeam tot mai tare in ea, in versuri. Nu stiu daca s-a saturat de mine, cert e ca intr-o zi, mesajul ei a devenit realitate.
Locuiam singura in garsoniera mea minuscula din centru dar acum nu mai priveam descumpanita pe fereastra la oamenii ce pareau a avea o viata. Acum aveam si eu una. Ce conta ca nu era in prezent? Era una ce stiam eu ca va veni. Asa zicea cantecul meu. Nu avea cum sa ma minta.
De atunci, de cate ori sunt pusa in situatii din care nu stiu sau nu pot sa ies, imi amintesc de toate portitele de iesire pe care le-am cautat, pe care le-am gasit, pe care le-am construit daca nu au existat! Si stiu ca daca e de plans, voi plange, daca e de suferit, va mocni in mine un foc ce pana la urma se va stinge, daca e de trecut punti, le voi trece, daca nu voi gasi drumul, imi voi croi eu altul!
Va invit sa o ascultati. Sa o auziti. Sa o intelegeti. Sa deveniti dependenti de ea.
And thought the night is young
And we don't know if we'll live to see the sun
The best is yet to come
I know, you know
That we've only just begun
Through the highs and lows
And how can I live without you
You're such a part of me
And you've always been the one
Keeping me forever young
