Imi amintesc ca primul lucru pe care mi l-ai cumparat a fost o masca in miniatura. Am profitat de ocazie si am stabilit impreuna ca noi nu vom purta niciodata una. La un moment dat unul dintre noi a gasit o masca si, intr-un moment de slabiciune, a incercat-o. Si asa a ramas.
Daca e sa ma intorc in timp, stiu exact care e momentul. Am simtit lama rece a cutitului ce mi-a strapuns inima si ce a impartit in doua, pentru totdeauna, povestea noastra. De atunci totul s-a impartit in "inainte" si "dupa". De atunci soarele n-a mai stiut sa fie bland, ci sa arda. Marea a devenit rece si castelele la care m-ai dus candva n-au mai avut covoare rosii in asteptarea mea.
"Credeam ca suntem doi si singuri, si-n loc de inima, ne bate luna." M-am inselat.
Care e pretul suprem pe care il platim pentru o iubire? Care e limita dintre suportabil si agonie? Cate frunze isi va mai scutura toamna pana cand mana mea isi va gasi iar locul in causul unei alte maini? De cate ori trebuie sa cazi ca sa te poti ridica si de cate ori te poti ridica fara sa iti pierzi bucati esentiale din tine? Cu ce mai ramai cand ii dai unui om totul? Cand "totul" acela e prea mult pentru el. Cum stii sa termini un puzzle ce are piese lipsa? Ce pui in locul lor?
Cand stii ca trebuie sa ierti? Ca nu e prea mult, prea de neiertat? Cand stii ca o poveste e gata? Ca e punct, nu virgula. Cand stii ca podul ce ti se arata in fata trebuie trecut, nu ars? Cand stii ca daca pleci nu trebuie sa te mai intorci?
Cand stii? Nu stii...
E un soare mult prea puternic pentru luna in care ma aflu. E prima oara cand parul meu are culorile toamnei. O toamna pe care nu o astept niciodata dar care, anul asta, a stiut sa fie altfel. A stiut sa fie calda, a stiut sa-mi arate culorile de care ma feream mereu, a stiut sa ma doara si sa ma intareasca in acelasi timp.
Azi nu mai fug de nimeni. Nici macar de mine. Azi stiu cine sunt. Azi stiu ca daca vreau, pot. Ca dincolo de toate fricile si toti demonii, de toate caderile in gol si toate promisiunile incalcate, nu ma asteapta nimeni sa ma salveze, ca sunt singura care poate schimba povestea. Ca povestea nu e trista decat daca o las eu sa fie.
Azi stiu ca exista oameni care ma vor iubi neconditionat, atat de putini si totusi, atat de suficienti, pe care ii voi iubi pana la epuizare. Oameni ce gasesc in mine culori, toate culorile toamnei pe care eu le vad acum pentru prima oara.
Octombrie, luni. Azi stiu. Si nu o sa mai uit niciodata.
I believe in the person I want to become.
I believe in the freedom of the open road.
And my motto is the same as ever:
"I believe in the kindness of strangers. And when I'm at war with myself I ride, I just ride."
Who are you?
Are you in touch with all of your darkest fantasies?
Have you created a life for yourself where you can experience them?
I have. I am fucking crazy.
But I am free.
De cate ori ti se pune lumea la picioare? De cate ori ti se poate taia respiratia? De cate ori iti e dat sa privesti lumea prin ochii lui? De cate ori te ia de mana si il urmezi fara teama? De cate ori e luminita de la capatul tunelului? De cate ori iti poti lua promisiunile inapoi? De cate ori trebuie sa iti muti visele in alte zari? De cate ori poti sa ierti? De cate ori poti sa uiti? De cate ori ii poti inapoia inelul? De cate ori stii ca "el e"?
In ultimul timp, in orice parte privesc, vad oameni care tradeaza. Se tradeaza pe ei, sau pe altii.
Incerc sa imi dau seama cand am ales, si de ce, nefericirea in locul fericirii. Compromisul, in locul constiintei curate. Capul plecat, neajunsul, insuficientul. Zambetul fals. ”The confort zone”.
Incerc sa inteleg de ce ne intereseaza atat de tare sa intram in intimitatea oamenilor de langa noi, sa ne prefacem ca ne pasa pentru ca mai apoi sa ii vindem atat de ieftin. De ce purtam masti? De ce ne dam drept ceea ce nu suntem? De ce mintim? Mult si des. Privind in ochi. Jurand ca e adevarat.
Alergam, zi de zi, dupa himere. Devenim superficiali si ne inconjuram de oameni la fel de superficiali ca si noi. Ne tradam si ne iertam cu o usurinta de neinchipuit. Suntem vanduti mai ieftin decat Hristos dar ne prefacem ca nu stim, sau ca nu ne pasa. Ne e teama de singuratate dar nu ne dam seama ca defapt oamenii nepotriviti cu care ne inconjuram ne-o provoaca. Ca dependenta de altii ne face mai slabi, mai vulnerabili, mai usor de ranit. Ca avem in ADN molecule suficiente pentru a o lua mereu de la zero, fie si singuri.
De fiecare data cand s-a naruit totul in jurul meu m-am refugiat in mine. Si am gasit mereu niste resurse pe care nu credeam ca le detin. Am invatat ca oamenii vin si pleaca, ca oricate ziduri de aparare iti construiesti tot vor gasi o fisura prin care se vor strecura, adanc si iremediabil, in sufletul tau. Ca nimic, niciodata, nu va mai fi la fel. Dar ca poti trai si asa.
L-am descoperit in urma cu foarte multi ani. Eram un copil-adolescent care pierduse prea multe, prea pentru totdeauna. Nu mai tin minte cand si unde. Imi amintesc insa perfect ca abia asteptam sa ajung acasa de la scoala, sa imi pornesc cd-playerul, sa apas butonul de repeat si sa il las sa cante. Si a cantat. Zile, saptamani, luni... Stiam fiecare vers, fiecare nota, fiecare pauza. Albumul ”Mie-mi pasa” mi se pare rupt din alta lume. Nu, nu vorbesc despre piese de dragoste, despre iubiri adolescentine, despre cantareti comerciali. Vorbesc despre el, Tudor al meu. Tudor Gheorghe. Omul asta mi se pare un zeu. Un zeu pe care l-am ratat de fiecare data cand a concertat. Un zeu pe care il voi cunoaste in scurt timp. Incep sa numar zilele si incep sa am emotii.
Cea mai frumoasa parte, mai frumoasa decat faptul ca-l voi avea la 2 metri de mine este ca voi fi acolo cu cei mai importanti oameni ai sufletului meu.
In 17 Mai va concerta in Sighetu Marmatiei si voi merge sa-l ascult, vad, simt.
In 17 Mai nimic nu va mai conta. Va invit, alaturi de mine, sa fiti nemuritori....
”Degeaba nu mananci carne de porc in post daca in fiecare zi mananci carne de om" spunea Arsenie Boca. Si mare dreptate avea.
De regula, toata lumea isi face planuri de Sarbatori, toti stim ce traditii se urmeaza, ce trebuie sa punem pe masa, ce nu trebuie sa scoatem pe gura, etc. Nu vreau sa intru in sfera credintei, cred ca ce se afla in sufletul nostru trebuie sa ramana acolo. Cred insa ca ar trebui sa ne oprim o clipa din toata alergatura noastra si sa ne gandim ce inseamna cu adevarat zilele ce urmeaza. Inca avem timp sa facem o jertfa, inca avem timp sa ne rascumparam un pacat, inca avem timp sa facem un bine, inca avem timp sa spunem o rugaciune, sa aprindem o lumanare, sa ne para rau, sa ne para bine, sa multumim...
Am comercializat toate sarbatorile, mancam si bem in nestire si uitam, tot mai mult, esentialul.
Ca sa gasim acea lumina de care se tot vorbeste zilele acestea trebuie mai intai sa o cautam. In noi, in cei de langa, in Inaltimi....
Va doresc cat mai putine mesaje de grup, mai ales de genul celor care incep cu ”Fie ca...” Va doresc sa fiti inconjurati de oamenii dragi voua si sa va amintiti, macar pentru o zi, cine sunteti dincolo de masti, de zambete fortate, de gene pline de rimel sau camasi perfect calcate.
Si va rog, amintiti-va de cei ce au plecat dintre noi si aprindeti-le o lumanare... Pentru sufletul lor. Pentru sufletul vostru.
Zilele trecute cineva m-a intrebat daca sunt fericita. Daca cred ca oamenii pot fi cu adevarat fericiti.
Da, cred asta! Fericirea e mai tangibila decat credem, decat stim, decat ni se pare. Daca am sta sa analizam ce lucruri ne fac nefericiti, ce banalitati lasam sa ne intunece zilele, noptile, sufletul.
De ce le permitem oamenilor sa se joace cu noi? De ce adormim, seara tarziu, cu telefonul in mana asteptand un semn ce numai nu vine? De ce ne oprim viata in loc pentru un om care nu ne apreciaza destul? De ce nu ne rupem de lucrurile care ne trag in jos? De ce nu facem mai mult pentru noi?
Care e ultimul lucru pe care l-ai facut doar pentru tine? Fara sa iti pese de consecinte? Nu te multumeste job-ul? E plina lumea de angajatori! Nu iti place locul in care stai? Muta-te! Omul de langa tine nu te pretuieste? Fa-ti bagajele si pleaca! Nu mai accepta sa ramai o optiune cand poti fi o prioritate!
In ultimul timp mi-am dorit mult sa plec undeva, intr-un loc in care nu am mai fost, sa ma pierd intr-un oras mare in care sa fiu anonima. Azi l-am ales. Praga, here I come!
In urma cu 7 ani am tinut-o in brate pentru prima data. Nu mai vazusem niciodata ceva mai frumos. Mai gingas. Mai neajutorat. Degetele mele au lasat urme in capusorul ei moale iar degetele ei au lasat urme pentru totdeauna in sufletul meu. Am iubit-o mereu de parca ar fi fost a mea. Candva, simteam ca ma iubeste tare. Acum a crescut. Nu prea ne sincronizam chiar daca imi promit, dupa fiecare revedere, ca voi schimba lucrurile. Ceva insa e sigur, iubire ca si pentru ea nu am mai simtit niciodata. As face orice pentru ea chiar daca imi cere doar lucruri banale. Stiu, ar trebui sa incep prin a-i da din timpul meu...
De 7 ani nimic n-a fost mai frumos decat cantecul de ”La multi ani” pe care i-l cant...
Imi amintesc ca unul dintre lucrurile mele preferate de dinainte sa am permis de conducere era sa ma plimb cu masina si sa o ascult pe Tracy. Sa privesc pe geam si sa nu vorbesc cu nimeni. Nimic nu mi se parea ca putea interveni intre mine si ale ei Telling Stories. Mi-am inceput ziua mai devreme ca de obicei, o zi gri si ploioasa. O zi in care, de regula, ma deprima tot ce se intampla inca de la interactiunea cu primul strop de ploaie. Am urcat in masina. Am pornit cd playerul. Ea a inceput sa cante. Toate in jur au disparut. N-a mai contat nici traficul enervant din diminetile ploioase, nici semafoarele ce se fac rosii in fata ta, nici domnii soferi care iti taie calea, nici, nici, nici. Dupa o ora in care au rulat doar piesele ei am ajuns la birou. Zen. Mi-am facut un ceai si mi-am inceput ziua. Si am inteles, inca o data, cum toate depind de noi. Cum, daca vrem sa fim fericiti, putem. Fericirea si nefericirea sunt niste alegeri personale. Nu inteleg de ce am alege sa nu ne fie bine. Si totusi, o facem.
In poza nu se vede clar, e un om al strazii care trage dupa el un carucior plin cu cartoane. Pe o strada in panta, inclinata semnificativ, pe o ploaie marunta, dis de dimineata. Mi-a venit in minte Sisif. Am apucat sa ii privesc ochii. Am hotarat ca nu simt mila fata de el ci mandrie. Omul acesta a ales in dimineata ploiasa de 13.02 sa munceasca, in felul lui neinteles de noi, cei care stam intr-o incapere incalzita, in fata unui laptop, inconjurati de o sumedenie de gadgeturi de care am devenit dependenti. Si cred ca era multumit in sinea lui de caruciorul plin si greu pe care il tragea dupa el.
Suntem mai fericiti si mai norocosi decat credem! Si, daca nu suntem in stare sa constientizam singuri asta, atunci sa o facem macar comparandu-ne cu cei din jur, cu cei pentru care putinul pe care il au le este suficient. Cu cei care, in ciuda pierderilor, gasesc compozitia potrivita pentru cenusa pasarii Phoenix si invie prin ea, cu cei care aleg sa lupte, sa creada, sa spere. In niste conditii in care noi, toti ceilalti, am renunta.
Nu stiu daca e Tracy responsabila, omul strazii sau faptul ca am crescut. Am inteles insa ca totul sta in puterea mea. Ca daca vreau, sunt fericita. Si da, sunt fericita!
Nu am crezut niciodata in relatiile de la locul de munca. Trebuie sa ai o maturitate si o stapanire considerabila pentru a putea face o asemenea relatie sa mearga si, mai apoi, sa tina. Ma refer indeosebi la persoanele care lucreaza in acelasi birou, intr-o firma mica, nu in companii cu departamente diferite, la etaje diferite, etc. Dar nu vreau sa dezvolt acest subiect. Ci altul. Flirtul. Pregatirea de dinainte de a ajunge. Asteptarea. Zambetele din coltul gurii dar, mai ales, cele din privire. Urmaritul pe furis, cand crezi ca nimeni nu te vede dar defapt o fac cu totii. Pauza de tigara la care mergi tot mai des doar ca sa fiti impreuna dar nu va iese niciodata, mereu mai vine cineva. Asa, de fun, doar ca sa va incurce. Motivele de a lucra impreuna la acelasi proiect, explicatiile repetate si sacadate. Fastacitul! O, da! Fastacelile de dinainte de a te chema in oras. Amanatul. Asteptarea. Intarzie, ca de obicei. Intra val-vartej. Nu vede pe nimeni, te cauta pe tine, atat. Te gaseste. Iti zambeste. Ii zambesti. Ii simti parfumul. Gata, te-ai taiat. Inchizi documentul fara sa-l salvezi, iti versi cana de cafea, nu mai gasesti nimic pe birou, etc. Speri sa nu afle sefii. Ei stiu deja, se face misto de voi, toata lumea rade, voi va inrositi.
E amuzant. Si palpitant. Mereu e. E un ”inceput”. Asa sunt toate...
Cred ca oamenilor de langa noi, celor care si-au sacrificat bucati din viata si din fericire pentru binele nostru, ar trebui sa le spunem mai des cat le suntem de recunoscatori. Si asta cat inca ii avem langa noi, cat inca le putem rasplati, in felul nostru stangaci si niciodata suficient, sacrificiul.
Tata e pentru mine refugiul meu de cate ori mi-e greu. A plecat nedrept de repede de langa mine si a lasat in urma niste goluri pe care nimic nu a mai reusit sa le umple vreodata. Dar e acolo, un punct de nemiscat pe un cer plin de stele, e mereu langa mine, oriunde as pleca, orice as face, oricat as gresi. E certitudinea ca nimic rau nu mi se poate intampla pentru ca El nu ar permite asta.
Adevaratul meu erou e insa omul ce, de cand am deschis eu ochii si pana ce una din noi ii va inchide, si-a sacrificat fiecare minut pentru mine, fiecare strop de energie, fiecare zambet, fiecare lacrima. Ma impinge de la spate de cand ma stiu. Ma trage dupa ea de cate ori vreau sa renunt. Ma invata ca nimic nu e de neatins. Ca rabdarea e, intr-adevar, o virtute. Ca Tata e ingerul in plus pe care l-am castigat, nu parintele in minus. Ca viata nu e numai lapte si miere dar asta nu e mereu o tragedie. Ca toate trec. Toate.
Sunt cativa oameni de care mi-e teama ca poate ma voi desparti la un moment dat. Si imi configurez/reconfigurez in minte modalitati de a supravietui fara ei. De ea insa nu pot concepe ca ma voi desparti intr-o zi. Pentru ca ea face atat de tare parte din mine incat practic suntem mai mult un intreg decat doua diviziuni. Nu-mi pot incepe ziua fara sa o aud, fara sa-mi spuna buna dimineata, cum nu-mi pot nici incheia ziua. Sunt dependenta de ea, de vocea ei si am mereu nevoie sa stiu ca e bine. E, cred, singura dependenta care ma face mai puternica.
Te iubesc! Din tot sufletul meu ce azi e mare, sanatos si bine crescut datorita tie! Mi-e greu sa cuprind acum, de ziua ta, in cuvinte potrivite, toate lucrurile pe care ti le doresc, pe care le meriti, pe care am nevoie sa le traiesti.
Ti-o spun de mult prea putine ori, stiu, dar iti multumesc! Pentru tot ce esti! Pentru tot ce sunt! Pentru toate lipsurile pe care, chiar daca le-am avut, nu le-am simtit niciodata. Pentru ca ai facut tu in asa fel incat sa am tot! Iar totul asta n-o sa ti-l pot nicicand intoarce!
La multi ani, eroul meu din umbra! La multi ani, iubita mea mama!
Nu stiu cum, cand si unde a trecut timpul. Merg foarte rar ”acasa” in ultimul timp pentru ca o am pe mama aici, mult mai aproape de mine. Insa de fiecare data cand o fac, orasul ala reuseste sa ma intoarca spre ceva ce credeam ca nu mai exista, ca se deterioreaza, ca-si schimba forma, rostul. Defapt e tot acolo. Mocneste. Dar exista. In Nasaud. In Nasaudul ala atat de mic dar atat de al meu.
M-am intalnit de curand cu cativa oameni pe care nu i-am mai vazut de ani intregi. Cam de cand am plecat, de vreo 9 ani. Nu m-am gandit nicio clipa ca anii astia pot fi o viata de om. Dar pot fi. De fiecare data cand aud intrebarea ”si ce mai faaaaci?” nu stiu sa dau alt raspuns decat tipicul ”biineee”. Si sa sar repede de la mine, sa indrept atentia spre celalalt. Apoi, dupa ce fiecare plecam/revenim pe drumul nostru, stau si ma gandesc. Si ma gandesc. Si nu inteleg. Unde au zburat anii?
Locuiesc la 110 km de oraselul asta si totusi, nu am fost de 10 ori anul acesta. Nu simt ca imi lipseste. Dar cand ajung in el, ma cuprinde o stare pe care doar cei care se rup de ”acasa” ar putea-o intelege. Am cate o amintire in fiecare colt. Ii cunosc pe toti oamenii. Le stiu povestile de viata. Sau, cel putin, le stiam.
Copiii pe care i-am lasat niste pusti cand am plecat au devenit oameni mari si, spre surprinderea mea, oameni frumosi. Sunt sigura ca toti asteapta, asa cum asteptam si eu, sa plece de acolo, sa scape de un oras mic ce le ingradeste zborul spre zari mai frumoase. Habar nu au ca siguranta pe care o simt acum, in casa parintilor lor, n-o sa o mai gaseasca curand, ca sa nu zic niciodata. Ca orasul de care isi doresc acum sa scape e, defapt, definitia cuvantului acasa.
Oamenii mari pe care i-am lasat in urma au imbatranit. Sunt parca tot mai adusi de spate iar ridurile lor de expresie s-au transformat in urme mult prea evidente de trecere a anilor. Au insa aceeasi privire, acelasi zambet, acelasi salut cald. Multi dintre ei au plecat, definitiv, intr-o lume mai buna.
Mi-e dor sa ies pe strada si sa salut pe toata lumea. Sa nu pot merge pana la magazinul din coltul strazii fara sa ma intalnesc cu cineva cunoscut. Sa bat orasul ala, dintr-un capat in altul cu prietena mea Corina, sa ne dam intalnire la o ora exacta sau, cel mult un bip, pentru ca nu mai avem minute.
Sa visez la viata ce o voi avea cand voi intra la facultate. Nimic sa nu para prea departe, prea complicat, prea greu de atins.
Toate acestea erau posibile doar acolo. Le-am inchis intr-o lume pe care n-o mai pot atinge dar care se trezeste la viata mereu, de cate ori ajung pe strazile acelea atat de cunoscute.
Craciunul n-o sa fie niciodata complet decat in momentul in care o sa ajung acolo. Acolo, acasa.
De cate ori ajutam pe cineva tindem sa credem ca am facut un bine. Pana la urma, asa si e. Ce ar trebui insa sa stim, sa ne recunoastem noua insine este ca, defapt, ne ajutam pe noi in primul rand si mai apoi pe ei.
E, cred, o idee venita din neputinta de a schimba realmente nedreptatile din jurul meu. Indiferent de natura lor. Motivul conteaza insa prea putin. Ce stiu inca de dinainte de a incepe demersurile este ca imi va iesi fix cum imi imaginez, daca nu, mult mai bine! Pentru asta am nevoie de voi, de voi toti!
Eu, ca multi altii, am ajuns intr-un punct al vietii in care, daca ma intrebi ce as vrea de Sarbatori, nu mi-as dori niciun lucru material. Nu imi lipseste nimic. As vrea Liniste. Si atat. Si as mai vrea sa stiu ca, undeva in lume, cineva zambeste datorita mie. Cineva crede in Mos Craciun. Cineva simte. Cineva. Asa ca i-am cautat si i-am gasit. Pe acei copii care au alta notiune de "acasa". Sau de fericire, sau de multumire. Sau de speranta. Proiectul meu e simplu. Nu va cer bani, va cer ceva mai important: timp. Timp sa va alegeti din dulapurile ce abia se mai inchid de cat de multe lucruri aveti in ele ceva pentru cei care nu au. Timp sa le impachetati frumos intr-o cutie. Timp sa scrieti un biletel pentru copilul care le va primi. Timp sa va pese. Timp sa schimbati ceva. Timp sa va faceti un bine. Voua, personal. Si mai apoi, lor.
Am crezut si cred in continuare ca sta in puterea noastra sa schimbam vietile celor din jurul nostru. Haideti, credeti si voi alaturi de mine! Va garantez, in noaptea in care cadourile vor ajunge la ei, vom adormi, si noi, si ei, cu altceva in suflet... Eu una, abia astept...
De oamenii din jurul meu o sa ma agat singura, o sa le amintesc si reamintesc de cutia magica pe care trebuie sa mi-o aduca. Mi-ar prinde bine insa ca fiecare apropiat al meu sa-i spuna fiecarui apropiat de-al lui si tot asa...
O sa va tin la curent cu locul in care vor ajunge cadourile, cu povestea acelor copii, cu poze.
