Aripi frante

Nu am fost niciodata mai obosita ca acum de oamenii ce incearca sa ma transforme in altceva decat sunt, de oamenii care incearca sa ma convinga ca lucrurile in care cred sunt gresite, ca, ce caut eu nu exista, incepand de la cele mai banale sentimente până la dragostea aia ce trebuie sa fie pentru totdeauna.
Daca de maine viata ar insemna sa merg la munca doar pentru a plati facturi, atunci nu vreau sa ma mai trezesc. Daca de maine ochii bărbatului in care m-as oglindi ar fi opaci sau ar avea clar conturate granitele peste care nu ar trece pentru mine, atunci prefer sa il pierd de azi. Daca de maine toate promisiunile au termen de valabilitate stabilit, atunci nu vreau sa mai aud niciun cuvant.

Unii oamenii se tem atat de tare de esec incat nu risca nimic de frica prăbusirii unui vis. Aleg sa ramana in permanenta treji de teama ca visul le-ar putea plăcea atat de mult incat le-ar schimba intreaga scala de perceptie. Asa ca raman in cotidian. In zona lor de confort. Facand/ spunand/ traind/ iubind in fiecare zi cu aceeasi intensitate. Nici un decibel in plus, nici unul in minus.
Apoi se trezesc intr-o zi coplesiti de toate "cum ar fi fost daca", de toate regretele, de toate neputintele. Ar schimba totul dar e tarziu. Prea târziu.

Nu, nu imi mai spune ca viata nu e in carti sau in filme. Ca realitatea nu va fi niciodata cum o vreau eu, cum o astept si cum o caut. Ramai in zona ta de confort si iubeste cu gramaj, la kil, la jumate, cum e oferta. Eu vreau totul. Pentru ca dau totul. Eu nu vreau nimic din tot ce e lumesc, din ce au avut altii. Eu vreau povestea mea. Vreau freamăt. Vreau respiratie tăiată. Vreau emotie.

Eu nu am aripi frante. Si daca as avea, am îngeri sa ma poarte pe palme. Iar de visat nu voi înceta niciodata sa visez un altfel de vis. Unul pe care mi-l clădesc singura cu fiecare zi.

Adevaratele lupte

Cred ca in viata totul tine de perceptie. De ce alegem sa vedem, sa simtim, sa traim, sa fim. De oamenii la care ne raportam, de situatiile in care alegem sa intram, de felul in care iesim din ele cand nu ne mai multumesc, de luptele pe care le ducem si de armele de care ne folosim pentru a castiga.

Uneori insa lucrurile nu depind de noi, nu avem posibilitatea sa alegem. Viata ne ia din punctul x, ne pune in punctul y si nu ne da nici macar o sansa.
Ne uitam, cred, de prea putine ori in jurul nostru. La greul pe care il duc oamenii. La luptele lor pentru a supravietui. La masa calda careia i-au uitat gustul, la notiunea de familie ce poate nu au cunoscut-o niciodata. La dreptul de a alege, de care ei nu au facut uz.
Daca am face-o, ne-am da seama cat suntem de norocosi. Ne-am da seama ca dramele noastre nu sunt chiar drame. Ca negrul nu e chiar negru, ca luminita de la capatul tunelului exista.

In urma cu cateva zile am fost la Auschwitz. Mi-e greu sa scriu despre asta. Ce simti cand vezi la televizor sau citesti ca s-a intamplat acolo, nu are nici o legatura cu ce traiesti in ora aia in care pasii tai calca in acelasi loc cu ai lor. Mi-a amintit, in caz ca mai aveam nevoie, cat sunt de norocoasa avand tot ce am. Si m-a facut sa nu mai uit niciodata.

Paturile in care dormeau

                                                 Cati pasi au facut oare pantofii astia?

                                        Copii ce nu au apucat sa aiba vise

Valize in care nu incaput sperante

                                                                 Gramezi de perii

                                    Unul dintre cele mai grotesti locuri, cuptoarele in care erau arsi

                                   

                                                           Si zidul unde erau executati

Data viitoare cand vrei sa te plangi de viata ta, gandeste-te de doua ori. Altii duc adevaratele lupte.

It's a kind of magic

Sunt vise care ni se implinesc din pura întâmplare, fara sa avem timp sa ne gandim la ele, sa le construim, sa le asteptam. Sunt vise pe care le aduni in sufletul tau si le lasi sa mocneasca pentru ca parti din tine, oricât de greu de atins ar parea, tanjesc dupa împlinirea lor. Sunt vise pentru care astepti cuminte, in locul tau, uneori 20 de ani. Poate ca in timpul ăsta nici nu ti-ai mai imaginat ca vor deveni vreodata realitate. Apoi, intr-o zi, viata iti arata ca se poate si te transpune, pentru doua ore, in nemurire.
Am crescut cu peretii plini de posterele fratelui meu cu Queen si Freddy Mercury. Tin minte ca abia asteptam sa plece la facultate si sa imi ramana mie camera, sa le dau jos si sa pun pagini intregi tăiate din Bravo si Popcorn. Tin insa, la fel de bine minte si faptul ca dupa ce a plecat, imi era atât de dor de el incat nu m-am putut atinge de peretele lui multa vreme. Posterele alea erau, practic, el.
Anii au trecut si am inceput sa le iubesc muzica. De la primul vers pana la ultimul acord de chitară, de la prima lacrima, pana, dupa foarte multi ani, la primul rand de langa o scena unde erau ei, Queen. Era el, Brian May la doi metri de mine, aplecat de cei 68 de ani pe care i-a strans, niciodată acelasi dupa pierderea lui Freddy, dar totusi, el, unul dintre cei mai buni chitaristi din toate timpurile, o parte dintr-o legenda, o legenda in sine.

A fost un vis pe care fratele meu a ales, o data transformându-si-l in realitate, sa mi-l transforme si mie. A fost, pana la urma, inca un vis pe care doar el il putea transforma in pulbere magică.

Nu am cum sa descriu ce am trait cand a inceput Love of my life, cat de sarate au fost lacrimile si cate miliarde de emotii treceau prin venele mele, cat de greu mi-a fost sa o cânt si cat de intens am simtit-o. Sunt lucruri pe care le simti si atat. Nu poti vorbi despre ele, astfel le minimizezi. Pot doar sa va doresc si vouă, din inima, sa traiti macar o data un astfel de moment.

Am inteles ca daca we are the champions e pentru ca tu ai facut sa fim! Si ca da, if we want to life forever, we can! 
You are my champion!

The show must go on!

Bunica nimanui

Conduceam fara tinta. E una din zilele alea in care am obosit sa fiu. Am trecut pe langa parc si am oprit. M-am asezat pe o banca, la soare.
- Pot sa stau langa tine, domnisoara?
- Da.
- Lucrezi in apropiere?
- Nu.
- Astepti pe cineva?
- Nu.
- Ai venit doar asa?
 - Da.
In timpul asta stateam cu ochii fixati pe porumbeii din jur. Mi s-a facut rusine de raspunsurile mele monosilabice si m-am intors spre ea. Era o batranica ce avea fata brazdata de o mie de riduri. A inceput sa imi povestească ca a venit la Catedrala si il asteapta pe unul dintre preotii care o mai ajuta, ca ea nu cerseste, ca stie ca asta am crezut despre ea cand s-a asezat langa mine (avea dreptate), ca a facut scoala si chiar si balet dar ca sotul ei ( cel mai bun barbat de pe pamant, conform spuselor ei) a murit si acum nu se mai descurca, ca nu are pe nimeni. Ca locuieste pe Motilor si asteapta primavara pentru ca e tare greu sa te incalzesti cu lemne.
- Ai mama?
- Da, am.
- Atunci inseamna ca esti fericita, e cel mai important lucru, sa ai mama.

Am inceput sa plang instantaneu. In rama ochelarilor mei de soare statea deja un pumn de lacrimi. Ea s-a ridicat sa plece. Pret de cateva minute mi-a trecut prin fata ochilor toata viata ei versurs toata viata mea. Problemele mele aveau toate, brusc, o rezolvare. Ea ducea adevarata lupta, ea, nu eu.
M-a cuprins o disperare pe care nu as putea sa o transcriu aici, in cuvinte, de a face ceva pentru ea, mai mult decat sa-i dau trei lei. Am rugat-o sa ma lase sa ii fac o poza si sa accepte sa o ajut, rugandu-i pe altii sa ma ajute.
- Dar eu sunt batrana, cum sa imi faci poza? Si eu nu cersesc. Eu nu cer de la oameni.
- Cer eu, stati linistita.

Si-a aranjat parul sub caciula fix cum o facea bunica mea. I-am facut poza. In timpul asta i-am spus ca duminica voi merge la ea si ii voi duce tot ce reusesc sa strang pana atunci. I-au dat lacrimile, nu ii venea sa creada. M-a intrebat cum ma cheama. I-am intins mana si i-am raspuns: Claudia. M-a strans atat de tare si am inteles atat de multe din strangerea aia a unei maini aspre, reci si batrane, ca imi vor ajunge o viata.
- Iuliana Badiu ma cheama pe mine.

Viata mea e departe de a fi perfecta. Dar e si mai departe de a fi tragica.
De azi, Iuliana Badiu nu mai e bunica nimanui.


Pentru cine vrea sa imi dea o mana de ajutor, astept mesajele voastre. Nu trebuie sa ii dam neaparat bani, un pachet cu alimente si haine e tot ce isi doreste.

The old sheperd

De aproape un an il vad cam in fiecare dimineata. Merge incet si greoi, mereu in aceasi directie. Mai inspre pranz are in urma lui o turma de oi, sau de capre, depinde de ora. E un batranel marunt care intr-o zi nu va mai trece pe langa geamul meu in timp ce-mi beau cafeaua. Si imi va lipsi. Atunci voi stii ca-si pastoreste turma intr-o alta lume. Nu stiu nimic despre el, nu stiu daca varsta, statura, sau faptul ca la anii lui inca face acelasi lucru in fiecare zi ma fascineaza, cert e ca pe langa mine nu trece neobservat. Ca mie imi provoaca emotie de fiecare data.
De cate ori il vad mi se strange sufletul si mi se face dor de bunicii mei, de mirosul casei lor, de bunatatea si calmul din ochii albastri ai bunicului, cei mai blanzi ochi in care m-am privit vreodata.

Cred ca de multe ori incercam sa vedem/ gasim in oamenii de langa noi ceva ce am avut la un moment dat. Franturi de priviri, de gesturi, de cuvinte. Ca incercam, prin altii, sa inviem niste sentimente de care avem nevoie pentru a merge mai departe. Ca, uneori, reusim.
Cred ca daca ne-am uita mai des la oamenii din jurul nostru, daca i-am privi in ochi si i-am asculta, viata noastra ar fi mai plina. Ca unii oameni, daca le-am asculta povestea, ne-ar putea fi lectii de viata.

Batranelul asta imi aminteste, fara sa vrea si fara sa stie, zi de zi, ce conteaza cu adevarat. E, intr-un mod ciudat si neinteles, si pastorul meu.

Be you

Mailul imi e tot mai plin cu oferte de Valentine's. Reclame peste tot. Rezervari în cluburi. Check-inurile vor curge, va fi plin de poze cu trandafiri rosii, petale pe jos, pahare de vin si cutii de bomboane. Nu e oare mai simplu sa ne traim iubirea in doi? Daca ea exista si daca o traim cu fiecare respiratie, nu e mai potrivit sa o lasam în starea ei pura? Nu ar trebui sa ii aratam in fiecare zi că o / il iubim si sa facem din asta o sarbatoare continua?
Hai sa nu mai comercializam fiecare bucatica din noi.
Hai sa nu facem rezervari pentru ca "toata lumea face".
Hai sa nu ne mai prefacem ca simtim.
Hai sa nu ne apuce panica ca suntem singuri si sa ne imbatam cu vorbele goale ale unui alt singuratic aflat langa noi.

Hai sa fim "Someone's Sunday, not Saturday night."

I'm not okay and that's okay

Am fost invatata sa nu las sa se vada ghetarii ce se topesc in mine, sa nu imi stie nimeni infrangerile, sa imi duc singura luptele. Nu stiu cat am pierdut, nici cat am castigat, nici cat am imbatranit inainte de vreme.
Am tot auzit despre cum viata e ceea ce ti se intampla in timp ce tu esti ocupat cu altele. Despre cum lucrurile cele mai frumoase sunt cele pe care nu le planifici. Despre cum trebuie sa renunti la tot ce te trage in jos pentru a putea privi catre soare. Despre cum trebuie sa il lasi sa plece pe omul care nu te mai stie iubi sau, mai mult, despre curajul de a pleca tu. Despre cum trebuie sa inveti sa spui nu chiar daca fiecare particica din tine urla contrariul. Despre cum daca faci bine, primesti bine. Despre universul care e guvernat de legea compensatiei. Despre geamul care se deschide cand o usa se inchide. Despre ingerii ce ne pazesc neincetat. Despre paradisul ce ne asteapta daca suntem buni. Despre oamenii ce isi vor aminti mereu ca le-ai fost ancora in cele mai negre furtuni. Despre mainile pe care le vom recunoaste in intuneric. Despre te iubescurile care ne-au salvat sau, din contra, ne-au secat de viata.
Despre cum vine o zi in care, absolut intamplator, iti dai seama cine esti si ce cauti in lume. Despre cum deschizi ochii si vezi, in sfarsit, cine te inconjoara. Cine conteaza. Cine e istorie. Cine e viitor. Despre cum not everyone you lose is a loss.
Despre cum o viata incepe de mai multe ori. Despre cum trebuie sa mergi inainte cu inima daca picioarele iti sunt obosite. Despre cum nimic nu te poate dobora. Despre inaltimile pe care le poti atinge. Despre dragostea in care trebuie musai sa crezi. Despre una, despre alta. Am tot auzit...

Viata nu e in carti. Nu e in filme. Nu e ce li se intampla altora. Nu e ce asteapta altii de la tine. Nu e ce voiai sa te faci cand erai mica, nu e ce ai scris in ultima zi din liceu. Nu e ce i-ai promis tatalui tau ca vei deveni nici ce inca spera mama ta. Nu e ce ti-ai planificat, fara urma de indoiala, pe o plaja pustie prin Corfu. Nu e. E, insa, toate celelalte lucruri ce inca se pot intampla. If you are not okay, it's okay. If you are lost, you'll find a way.

Big girls cry

De ceva vreme nu mai stiu daca sunt pe drumul cel bun, nu stiu nici macar daca sunt pe vreun drum, stiu insa ca acum daca sunt singura, sunt singura doar eu cu mine, ca nu mai vreau sa fug de nimic, ca, daca ma sufoc, ma sufoca doar neputinta mea de a umple un gol, nu o prapastie ce se adanceste.

Demonii din noptile tarzii in care te caut fara incetare au obosit si au inceput sa adoarma singuri, neleganati. Timpul a curatat fiecare locusor din casa si din inima iar acum miroase a lavanda, nu a tine, nu a noi, nu a promisiuni scrise pe ziduri albe, inca nevopsite. Afara miroase a zapada si a lacramioarele de la tine ce inca nu au inflorit. Dorul a devenit un cuvant ca oricare altul iar ochii au inteles ca o vreme nu vor mai zambi. Renuntarea nu mai e o temere ci o realitate. Azi a trecut, Maine e o alta zi iar Ieri nu mai exista.

Imi tot rasuna in minte o fraza de-a lui Bukovski in care zicea ca "o dragoste ca aceea era o adevarata boala, una din care nu iti revii cu adevarat niciodata". Poate ca sunt bolnava. De tine si de lipsa ta. Dar nu mai caut cu disperare leacuri vindecatoare, tratamente scumpe si elevate ce au functionat la unii, ierburi babesti ce au functionat la altii. Nimic nu se prinde de mine. Nimic nu se desprinde de tine.
Time will heal. It will. I'll wait.




I may cry ruining my makeup
Wash away all the things you've taken
I don't care if I don't look pretty
Big girls cry when their hearts are breaking.

Tu stii ce fac oamenii de langa tine?

M-am obisnuit sa fac "bine". Indiferent care ar fi cuvintele pe care le-ar urla inima mea, buzele mele rostesc acelasi raspuns: bine. Oamenii nu sunt pregatiti sa auda altceva, "ce faci?" a devenit atat de mecanic incat tine loc de salut. Nu stiu daca nu ne pasa sau doar suntem absorbiti de era asta in care ne aflam, in care nu avem timp de nimic, cu atat mai putin de problemele oamenilor de langa noi, cert e ca trăim alaturi de oameni despre care nu stim nimic din ce li se intampla cu adevarat si asta pentru ca, atunci cand ei isi rezuma raspunsul la "bine" noi nu suntem in stare sa simtim nuantele.
Pe facebook fericirea e la ordinea zilei. Am devenit experti in a o mima. M-am saturat atat de tare de cliseul "te-am vazut pe facebook, ce bine iti merge", de parca faptul ca zambesti intr-o poza iti pune lumea la picioare, de parca check in urile te fac sa dormi noaptea mai bine, de parca un like il aduce mai aproape pe omul de care ti-e dor.
Oamenii vad, pe de o parte, ce ii lasam sa vada, si pe de alta, ce isi doresc sa vada. Nici nu am stiut daca sa rad sau sa plang cand un coleg de birou, un om care ma vedea zi de zi, a concluzionat ca eu nu am prea iubit pentru ca nu am parut a suferi dupa o despartire.
Faptul ca nu vedem un om la pamant nu inseamna ca nu a fost ingenuncheat. Faptul ca-si duce cu demnitate o cruce ce nu-i indoaie, aparent, spatele, nu inseamna ca nu trebuie sa punem umarul sa-l ajutam. Faptul ca nu ne cere ajutorul nu inseamna ca nu are nevoie de el.
Ultima oara cand am insistat sa ma vad cu o prietena pentru ca simteam ca ceva nu e in regula in binele ei, a izbucnit în lacrimi si mi-a spus ca vrea sa divorteze, ca nu mai poate. Era casatorita de nici 3 luni si atat de fericita in pozele de pe facebook...

Tu cat de bine stii ce fac oamenii de langa tine? Cat de tare iti pasa?

Amalgam

Pierderi omenesti, de suflet, materiale.
Vise uitate, pierdute, lasate in standby.
Crezuri incalcate, amanate, neglijate.
Ani trecuti, pierduti, de nerecuperat.
Ancore ridicate si barci de salvare ce pleaca spre tarm, nu in larg dupa tine.
Soare cu dinti si vant ce iti intra in suflet.


Pierderi
Vise
Crezuri
Ani
Ancore
Soare

Unde sunt ursitoarele ce trebuiau sa ne puna lumea la picioare?

Prima zi

Vine o dimineata cand te trezesti in zori si asculti ce e in jurul tau. E liniste. Atat. Nu se aud decat bataile inimii tale. E prima zi in care nu trebuie sa fii altcineva decat tu. Azi ai voie sa nu te mai ingrijorezi pentru nimic, sa nu verifici scadentele facturilor si nici soldul de pe card. Azi poti sa plangi daca asa simti, poti sa lasi garda jos, poti sa nu fii puternica. Azi poti sa iti spui: si maine e o zi.

Nu aduna frustrari. Nu lasa pe nimeni sa te convinga ca nu poti, ca esti prea mica, ca lumea e prea mare pentru visele tale, ca nu esti pregatita ( niciodata nu vei fi). Nu te mai plange ca nu se schimba nimic in viata ta cand tu nu faci ceva in privinta asta. Nu exista salvatori, nu astepta sa reprezinti prioritatea cuiva, vei strange doar dezamagiri. Nu merge in fiecare zi la acelasi job daca nu te mai implineste, demisia nu e definitia esecului. Nu ai nevoie mereu de backup, de o parasuta care sa iti asigure coborarea. Nu lasa timpul sa treaca si sa ajungi la 70 de ani sa iti dai seama ca ai trait o viata de compromisuri si neîmpliniri.

Pleacă! Din tot ce iti ia din suflet, in loc sa iti aduca! Oamenii care te iubesc, vor ramane. Oamenii care te iubesc, mereu vor gasi o cale spre tine.

Azi poate esti a nimanui dar iti apartii tie.

Azi iti desfaci deget dupa deget pentru ca iti asumi riscul de a cădea în gol in speranta ca doar asa înveti sa zbori...

My random doors

Nasaudul meu e un loc mic-mic. Era o vreme in care ii stiam pe dinafara toate stradutele si cotloanele si, in ciuda faptului ca iubeam fiecare bucatica din el, abia asteptam sa-mi iau zborul. Cand locuiesti intr-un oras pe care il strabati pe jos intr-o ora, ti-e greu sa iti imaginezi ce se afla cu adevarat dincolo de portile lui. Visele mele n-au stiut niciodata sa fie mici sau mari pentru ca mi-a fost imposibil sa definesc marimea lor neavand cu ce sa le compar. Asa ca m-am trezit, de-a lungul timpului, in fata unor usi pe care nu am stiut cum sa le vad, la care nu am stiut daca sa bat insistent sau pe furis, care daca s-au inchis ori deschis, n-am stiut premedita cat de tare ma vor schimba in momentul in care le trec pragul. Azi, daca stau sa-mi analizez viata, imi dau seama ca totul se rezuma la usi, la usile mele (poate de aceea am si denumit blogul usile mele intamplatoare). Acum stiu ca am staruit prea mult in fata unora si ca am trecut cu prea multa nepasare pe langa altele. Acum stiu. Acum stiu cum ar fi daca as lua-o de la capat. Dar e tarziu, prea tarziu.

Se spune ca singurul lucru definitiv in lumea asta e moartea, ca, in rest, totul se poate schimba. Se spune ca oamenii, cu cat crezi mai tare in ei, cu atat te vor dezamagi mai profund. Treptat, am invatat ca in momentele in care ai nevoie de o ancora si te astepti ca cineva sa iti trimita o barca sa te aduca la tarm, se intampla sa ti se arunce doar un colac de salvare. Sa te lase sa te descurci singur. Si te descurci, nu ai ce face, trebuie sa lupti pentru tine si pentru viata ta. Apoi iti promiti ca viata ta nu va mai depinde niciodata de cineva, ca nu vei mai fi in bataia vantului, ca nu vei mai atarna de un fir, ca nu, ca nu. Iti inghiti lacrimile iar gustul lor sarat iti aminteste de mare, nu de tot ce ai pierdut. Te ridici si mergi mai departe, stii ca renuntatul nu e o optiune.

Azi poate ca iti e capul in tarana, poate ca simti intre dinti doar gustul prafului, poate ca ochii tai vad totul in ceata de teama unor inaltimi ce ar putea fi ametitoare.
Azi poate ii vezi, pentru prima data in viata, pe oameni cum sunt ei defapt, fara masti, fara manusi, fara zambetul fals ce ti-l afiseaza mereu. Si pentru ca-i vezi asa alegi sa pleci.
Azi poate nu ti-e foarte clar cine esti dar stii sigur cine nu vrei sa fii.

Ai pierdut multe lupte pana acum. Lupte mai mici sau mari. Ai avut multe infrangeri. Si aproape in toate ai pierdut ceva ce nu vei putea recastiga niciodata: suflet. Sa nu uiti insa un lucru, ai pierdut multe lupte dar nu ai fost niciodata facuta knockout!

Poate ca oamenii cei mai dragi te vor dezamagi. Poate ca oricat te-ai tine de strans de capatul tau de sfoara, in capatul tau de punte, ei iti vor desprinde deget dupa deget si te vor lasa sa cazi in neant, privindu-te. Cazi, fa-te praf. Lasa-i in urma, satisfacuti ca te-au infrant. Apoi ridica-te.
Poate ca viata ta se termina azi. Dar daca e asa, e pentru ca maine sa inceapa o alta.

Poate ca nu toate usile se inchid/ deschid cu un scop. Dar nu pot fi toate intamplatoare. Crede in tine, nimeni n-o poate face in locul tau.



Mi-e imposibil sa gasesc alta piesa decat asta: Lullaby

Unii/ altii/ eu

Unii spun ca lumea e a celor care se trezesc devreme. Poate pentru ca nu sunt matinala, eu cred ca e a celor care se trezesc fericiti, indiferent de sursa fericirii lor.

Unii spun ca pentru a reusi in viata trebuie sa ai scopuri clare, sa nu te abati de la rigori, sa ai deadline-uri pe care, daca nu le poti respecta, sa le abandonezi, sa schimbi macazul. Eu cred ca trebuie sa ai un "crez" peste care sa nu treci, cateva principii solide, un om sau un loc care sa iti aminteasca cine esti in caz ca te pierzi, momente de abandonare si apoi, de regasire.

Unii spun ca deciziile importante trebuie sa fie luate cu calm, la rece, gandite, disecate. Eu cred ca trebuie sa existe un fel de balanta intre minte si inima si ca uneori, decat sa stai sa analizezi la infinit o situatie si sa te retina teama de esec, mai bine sa risti (si sa pierzi) decat sa te intrebi pentru tot restul vietii cum ar fi fost daca.

Unii spun ca dragostea adevarata exista doar in carti, in filme, in sms-uri. Ca tine 3 ani, ca trece prin stomac, ca nu exista pauze, plecari, reveniri. Ca lucrurile trebuie sa se intample in ordinea in care vin, ca 1+1 fac intotdeauna 2, ca daca iti apartine trupeste, sufletul ii poate zbura in oricate zari, ca un copil strica romantismul, ca banii nu aduc fericirea dar ca o cumpara, ca decat sa fii singur mai bine sa fii intr-o relatie, orice relatie.

Eu cred ca pana nu esti pus intr-o situatie, cel mai bine e sa nu te pronunti asupra a ceea ce ai face/nu ai face. Cred ca orgoliul, mandria, diferentele de orice fel, temerile ca nu o sa mearga, ca o sa doara, ca o sa se termine, nu au ce cauta intr-o iubire. Sunt de acord cu Dickens care zicea ca ne confectionam singuri lanturile care ne subjuga si cu Schweitzer care credea ca tragedia vietii consta in ceea ce moare intr-un om in timp ce traieste. Mai cred ca trebuie sa luptam cu toate armele pe care le avem pentru a fi impacati cu noi si ca in calea dragostei, daca ea e adevarata, nu poate sta nimic, nici macar noi insine, ca timpul si spatiul au o alta dimensiune, ca doi oameni, daca sunt meniti sa fie impreuna, mereu vor gasi o cale. Ca nu exista nu pot, doar nu vreau. Ca cel mai bun lucru pe care un tata il poate face pentru copilul lui e sa ii iubeasca mama. Ca 1 plus 1 fac un infinit. Ca nu trebuie sa fug de demonii tai si ca nu trebuie sa fugi de demonii mei, ca demonii nostri doar impreuna pot trai.

Roads...

 

Am crezut

Am crezut mereu in semne. M-am agatat de ele de cate ori am simtit ca ma scufund, de cate ori nu am stiut in ce parte sa o iau, de cate ori pamantul pe care ma aflam s-a transformat in nisipuri miscatoare. Am crezut ca trebuie sa imi ascult inima indiferent de cat de tare strigau toate celelalte voci sa nu o fac. Am crezut ca "follow your heart" e mai mult decat o chestie ce suna bine in engleza. Am crezut multe. Am crezut ca oamenii ce iti promit ca nu pleaca, chiar o fac, ca cei care te iubesc isi vor face un scop in sine din a iti demonstra asta, ca povestile adevarate nu exista doar in carti si-n filme. Am crezut toate astea pentru ca toate au fost reale. Atat de reale. Insa acum, cand nu mai sunt, imi par c-au fost himere, ca mintea mea le-a plasmuit, ca pasii mei le-ar fi urmat, ca ochii mei ar fi stralucit in noapte, ca inima mea le-ar fi simtit. Nu... n-au fost reale. N-au fost. Realitatea e aici. Si acum. Si e, in fond, tot ce conteaza.

In timp s-a dovedit ca nu erau toate "semne", ca unele dintre ele erau simple coincidente. Ca unele erau piedici sau teste. Ca altele erau... pur si simplu.

La cumpana dintre ani m-am detasat de toti oamenii din jurul meu si am incercat sa imi imaginez ce se afla in sufletul fiecaruia. Cati dintre noi eram unde chiar ne doream sa fim? Cati am fost sarutati de sufletul pereche? Cati am fost am sarutati de niste buze pe care nu le mai iubim de mult si cati de unele care stim ca nu ne saruta doar pe noi? Cati ne-am dat check in pe Facebook doar sa "se vada" ca ne e bine? Cati am dat refresh la telefon asteptand un semn ce nu mai venea? Cati am adormit stiind ca ne iubeste dar ca nu vrea sa lupte si cati stiind ca iubim dar ne e frica de "inimi frante"? Cati ne-am promis ca "de Maine" vom incepe si cati ca ne vom opri? Cati ne-am pus o dorinta si cati nu ne-am pus nici una pentru ca nu mai avem puterea sa credem?

Eu nu mi-am pus. Am simtit ca pentru a-mi putea pune una trebuia sa ma iau dupa semne, sa cred iar in ele. Iar semnele aratau ceva ce in realitate nu mai exista. Pentru ca, repet: realitatea e aici. Si acum. Si e, in fond, tot ce conteaza.