Alege sa iti pese

Când esti copil vara e despre stat afara pana seara tarziu. Despre prieteni noi veniti la bunici. Despre plecat in vacanta la mare. Despre nicio grija. Despre trezit pe la pranz. Despre joaca cat e ziua de lunga. Despre julituri si piele arsa de soare. Despre zambete. Despre "tara tara vrem ostasi" si despre "v-ati ascunselea". Indiferent cat de grea ne-a fost copilăria, asta e tot ce ne amintim. Tot ce contează.

Vara se apropie de final. In maxim 2 saptamani o sa fie pline magazinele de oferte pentru începerea scolii. O sa le cumparati copiilor vostri incepand de la creioane, radiere, ghiozdane pana la haine, pantofi, gadget-uri. Pentru ca merita, pentru ca au crescut, pentru ca s-au invechit, pentru c-a trecut un an.

Apoi incepe scoala. Daca in prima zi copiii sunt ocupati sa povestească tot ce au facut in vara abia incheiata, in a doua sigur isi vor scoate noile penare, noile creioane, noile colectii de stickere. Unii dintre ei. Altii vor sta cuminti in banca lor. Ei nu au ce scoate. Nu au ce arăta. Au doar ce le-a ramas din anul trecut. Au inteles de acasa c-atat e tot ce au. Ca trebuie sa le ajunga. Au inteles...si nu au inteles.

Pot sa scriu in continuare despre cat de nedreaptă e diferenta asta in care trebuie sa trăiască unii dintre noi. Despre cum unii au prea mult si altii prea putin. Despre cum bucuria nu va fi niciodata impartita in doze egale. Despre cat de sfasietor e sa vezi un copil trist, un copil ce stie cand ceva chiar ii lipseste, un copil care nu indrazneste sa viseze pentru ca tot ce aude zilnic e ca "nu se poate", nu acum.
Dar nu vreau sa fac asta. Ce vreau e sa schimb mersul asta ce nu e neaparat firesc daca intervin asupra lui. Ce poate fi schimbat. Imbunatatit. Ce poate aduce bucurie. Ce poate asterne zambet.
Am auzit zilele trecute de la cineva care incerca sa ma convinga ca unele lucruri vor ramane cum sunt pentru ca asa e normal, o chestie ce ma urmareste de atunci: Claudia, nu ii poti tu salva pe toti.

Asa e. Nu ii pot. Dar pot macar incerca.
Iar asta va rog si pe voi sa faceti.

Nu mai treceti indiferenti in fiecare zi pe langa tot ce va inconjoara. Alegeti sa "vedeti". Alegeti sa va pese. Alegeti sa fiti oameni. Sa faceti diferenta. Sa creati o lume mai buna. Sa va dati bucati din suflet. Sa primiti inmiit inapoi. Sa schimbati o viata. A altcuiva. Si-a voastra. Pentru totdeauna.

Cand faceti loc pentru toate rechizitele noi, nu le aruncati pe cele vechi. Cineva, undeva, le asteapta. Va spun sigur, am gasit eu copiii aia ce "nu au". Ii puteti gasi si voi, sunt peste tot in jurul nostru. Sau mi le puteti da mie pentru a le da mai departe.
Cand mergeti data viitoare la cumparaturi si vedeti standul "pentru scoala" cumparati un penar si doua-trei caiete chiar daca nu aveti copii. Asa, de dragul de a face diferenta.
Cand hainele copiilor vostri raman mici, nu le tineti in zeci de saci amintire, hrana pentru molii. Pot fi hrana pentru suflet.

It's true. I can't save them all. But at least, I can try. I dare you to do the same!

Hai sa facem niste copii fericiti!

30

1. Cand cineva iti lasa impresia ca nu ii pasa de tine, chiar asa e, nu ii pasa, nu te amăgi, nu ii căuta scuze.
2. Daca faci bine, in cele din urma, binele se întoarce.
3. Daca iti doresti cu adevarat ceva, lupta pentru asta. Nu te multumi cu visele.
4. Singurele limite sunt cele pe care ti le setezi singur. Fii in competitie cu tine. Depăseste-te.
5. Un om care te vrea cu adevarat va face orice ca sa te aiba.
6. Prietenii iti pot deveni uneori familie.
7. Cand crezi ca nu mai poti, mai poti putin.
8. Ingerii exista. Sunt acolo. Mereu. Alege sa ii vezi.
9. Timpul vindecă.
10. Familia e cel mai de pret dar pe care viata ti l-ar putea oferi.
11. Fii multumitor. Iti e mai bine decat crezi.
12. Aminteste-ti ca poti pierde oricand tot ce ai.
13. Iartă-i pe oamenii ce nu au stiut sa te iubească suficient.
14. Mesajele din nopțile târzii pot schimba totul.
15. Iubește-i pe oameni. Si invata-i sa fie buni.
16. Nu amâna. Mai tarziu devine prea tarziu.
17. Ce permiti, aia va continua.
18. Arunca-te in gol. Sansele sa te prabusesti sunt egale cu cele de a invata sa zbori.
19. Lasa-ti inima sa planga. Învat-o ca e ok sa o doară uneori.
20. Deschide larg ochii. Inca mai ai atâtea de invatat.
21. Lasa-i sa vorbeasca despre tine. Zambeste-le inapoi. Nu te cobora la nivelul niciunei barfe. Mergi inainte. Ei vor ramane unde le e locul - in urma ta.
22. Cand simti ca te sufoci, urca in masina si condu pana cand stelele iti spun ca ai ajuns "acasa".
23. Invata sa bati la usi.
24. Invata sa risti sa astepti mai mult in fata lor.
25. Invata sa pleci cand nu se mai deschid.
26. Invata sa pierzi. Invata sa inveti din asta.
27. Fă in fiecare zi ceva pentru cineva.
28. Calatoreste singur. Stai tu cu tine. Afla cine esti.
29. Lasa-te pradă iubirii.
30. Crede că poti schimba o viata. Incepe cu a ta. Si nu te mai opri.

Free

Unui om pe care il iubeam candva ii placea pepenele galben. Mancam aproape zilnic, cat era vara de lunga. Dupa ce n-a mai fost el, parca nici vara n-a mai fost vara. De atunci nu am mai putut manca niciodata pepene.
Ador marea mai mult ca orice dar pentru ca multa vreme valurile erau doar despre promisiuni, nu am vrut sa o mai vad.
Nu am stat niciodata pe o plaja singura. Ideea de a merge doar eu undeva ma bloca pur si simplu. Pana azi.
Azi sunt numai eu cu mine pe o plaja din Sanremo. Am o mare nesfarsita in fata pe care nu am mai vazut-o niciodata cu ochii de acum. Sunetul zgomotos pe care il lasa pescarusii in urma lor nu e despre dragoste, nu e despre sfarsituri, poate nici despre inceputuri. E despre ceva ce a fost acolo mereu. Ce a asteptat sa-l vad, sa-l aud, sa-l recunosc. E despre puterea de a te vindeca singur. De a nu iti pune niciun pansament, de a nu iti coase nicio rana. Despre a te incapatana sa privesti in sus chiar daca cerul pare sa te inghita.
Mi-a trebuit o viata sa ajung aici. Sa nu simt frica. Sa nu am regrete. Sa nu ma intreb de ce. Sa nu urasc. Sa doara dar sa fie suportabil. Sa nu astept pe nimeni. Sa nu caut. Sa nu chem. Sa fiu si atat. Sa fiu. Sa imi fie de ajuns.

Daca nu m-as fi cautat, nu m-as fi gasit, probabil, niciodata. Poate nu e cea mai frumoasa vacanta pe care am avut-o vreodata. Si nu e, categoric. Poate nu voi ceda "presiunilor" prietenilor de a ma indragosti de un italian, poate ca fructele de mare nu au acelasi gust daca nu le mananci in doi, poate ca-mi va lua mult timp sa merg iar singura undeva, dar azi, pentru o zi, am fost libera.
Eu si pescarusii de deasupra mea.
Eu si marea in care apune acum tot cerul. Si toata viata mea de dinainte.

Iar de maine...De maine voi reincepe sa mananc pepene.

Do no harm

Ce se intampla in lume in ultimul timp, pe langa frica, sentimente de neputință si de nimicnicie in fata a ceva ce e mult mai mare decat mine, am in minte o intrebare pe care o rostesc uneori mai apăsat, alteori mai smerit: de ce altii? De ce nu eu? Cu ce am facut eu mai mult ca oamenii aia ce au murit în Colectiv, in Paris, in Nisa, in locuri mai mult sau mai putin mediatizate? Ce am facut eu sa merit tot ce am azi? Cu ce au gresit ei? Cat din tot ce suntem e doar o întâmplare, cat e o grija constanta a unui inger ce ne are in paza, cat e Dumnezeu si cat e lipsa Lui? Cat e credința si cat e nepăsare? Cat e lumina si cat e întuneric? Cat e război cu altii? Cat e război cu noi?

Pentru noi, ăstia norocosi ce inca mai avem o viata, ea merge inainte. Fara ca asta sa fie meritul nostru. E un miracol ce il traim (si-l ignoram) cu fiecare pas. In jurul nostru e plin de minuni pe care nu le stim recunoaste. Copilul ala ce-ti doarme acum in brate e una dintre ele. Parintii carora le-ai spus noapte bună. Iubitul in ochii caruia te pierzi. Prietenii ce-ti sunt alaturi fara sa-i chemi. Bunicii pe care inca nu i-ai îngropat. Jobul pe care il ai (si, chipurile, il urasti). Tot amalgamul asta din care e formata viata noastra e o minune. Faptul ca eu scriu si tu citesti. Ca in jur, oricat de apasatoare ar fi ea, e liniste. Ca maine va fi dimineata chiar daca acum ploua. Ca...atat de multe altele.

Opreste-te o clipa din tot ce faci pentru tine si incepe sa faci si pentru altii. Sunt atat de multi oameni in jurul tau pe care ii poti ajuta, carora le poti schimba viata. E, de atat de multe ori, atat de putin pentru tine si atat de mult pentru ei. Ridica-ti privirea. Indreapt-o spre cei spre care alegi sa nu te uiti. Da-i sens vietii tale schimbând cursul alteia. Alege sa-ti pese. Alege sa dai inapoi ceva din totul asta pe care il ai fara sa fi facut ceva sa-l meriti. Traieste pentru totdeauna prin altii. Lasa ceva in lumea asta doar al tau: o bucata de suflet.

My wish

Zilele isi urmeaza cursul lor firesc indiferent de dramele noastre. Soarele rasare in ritmul lui, atat doar ca nu prea mai sta nimeni sa-l vada, poate doar cativa boemi sau indragostiti ce sunt la mare. Apusul ne prinde in trafic, obositi si asteptand sa se termine ziua. Si se termina. Si trec toate, una dupa alta. Cand e ziua ta constentizezi ca a trecut un an. Inca unul. Te panichezi si nu pricepi cum si unde s-au dus, totusi, 365 de zile.
Ce a ramas in urma lor? Ce ai facut pentru tine? Dar pentru oamenii din jurul tau? Cu cati pasi esti mai aproape de un vis? De cate ori ai fost, cu adevarat, fericit? Cate din ridurile anului ce au trecut sunt de la zambete? Cate caderi ai avut si ce ai invatat din ele? De cate ori ai respirat iubire?

In toate zilele in care am simtit ca sufletul meu e bolnav mi-am dorit sa treaca timpul, sperand ca va aduce cu el vindecarea, uitarea. Si a trecut. Mi-a ascultat dorinta si a trecut. Nu a trecut insa doar peste mine, iar asta, azi, de azi, ma face sa-l rog, sa-i cer, sa-i dau orice la schimb, sa nu mai treaca. Nu peste mama. Nu peste oamenii pe care ii iubesc.

Ne-au imbatranit parintii. Si-o fac in fiecare zi.

Ali Bali Oraselul Copiilor

In ultimul timp ma intreaba tot mai multa lume daca mi-am schimbat jobul, mirarea fiind cu atat mai mare cu cat topicul e un loc de joaca pentru copii. E o intrebare pertinenta, avand in vedere ca apar in poze cu ateliere de zane, promovez o scoala de vara si ii innebunesc pe toti cu invitatii de apreciere a unei pagini de Facebook. Credeam ca lumea mea e foarte clar impartita in doua: in litere si in cifre. Nu as putea trai fara scris, e clar. Dar nici nu as putea sta departe de targete si de indicatori. Si totusi, dincolo de impartirea asta a mea, am gasit o farama de magie intr-un mic Orasel.

Casuta mi-e de turta dulce. Vin saptamanal zane ce ne invata sa credem in magie. Am invatat secretele amerindienilor si am facut coronite din pene, am facut din crengi casute de zane, o sa avem baloane uriase de sapun si stiu sigur ca intr-o zi invatam sa dansam. Daca vrei sa vezi lumea de sus, e simplu, te dai in bungee, daca nu, cauti comori in labirint. Cand e ziua ta, iti faci aici o mega petrecere. Si ca sa nu fie doar despre distractie, ramai in scoala de vara impreuna cu alti pici nazdravani cat timp parintii tai sunt la munca. Da, stiu, pare o poveste frumoasa. Dar nu e. Oraselul asta chiar exista. E in aer liber, fix cum ar trebui sa fie. Parchezi la Polus langa intrarea 1 si-l vezi. E acolo si te asteapta sa-i deschizi poarta.

Nu, nu mi-am schimbat jobul. Doar am devenit Locuitor al Oraselului Ali Bali. Te invit si pe tine sa o faci!

The best part

Ne place sa credem ca suntem invincibili. Ca toate reusitele noastre au fost prin propriile forte. Ca lumea din jur e o variabila de care nu ne-am agatat cu adevarat niciodata.
Ca nu datoram nimic, nimanui. Ca fiecare pas, transpirat la maxim sau usor ca un fulg, a fost parcurs de unul singur, independent de alte maini care ne-au ridicat, ajutat, impins. Poate pentru unii dintre noi chiar asa e. Lucky them. Or not.

Eu fac parte din ceilalti. Eu sunt plamadita dintr-un amalgam pe care altii l-au lasat in mine. In urma cu multa vreme, de tot, pentru totdeauna. Sunt inchisa intr-un triunghi al dragostei, atat de simplu si totusi, atat de suficient. Am in el ingeri, pe mama si pe cel mai bun frate pe care viata asta mi l-ar fi putut oferi.

Daca as sta sa analizez toate bucatile pe care le-am pierdut din mine, pe care le am acum carpite, cusute, cu rani cicatrizate sau inca deschise, si m-as gandi cine a fost acolo de fiecare data si a facut convalescenta suportabila, ai fost tu. Acolo, mereu.

Daca contorizez toata fericirea pe care am primit-o pana acum si care nu a avut termen de valabilitate, de unde a venit in cele mai mari doze, ai fost tu. Acolo, mereu.

Daca ar trebui sa imi imaginez cum va fi restul vietii mele, tu vei fi, stiu, o constanta. Acolo, mereu.

Pentru unii dintre noi relatiile de familie sunt overrated. Ne oboseste atata dragoste trambitata sau sacrificii oferite in mod gratuit. Sau asta, sau varianta in care ni se pare atat de normal sa ni se cuvina tot ce primim, pentru simplul fapt ca ne curge acelasi sange prin vene. Pentru multi dintre noi familia e adunatunatura aia galagioasa de oameni pe care trebuie sa ii suportam la sarbatori, la nunti, la inmormantari. Cu care, cu cat ne vedem mai rar, cu atat e mai bine. Stiu atat de multi oameni care fug de tot ce inseamna familie si mi se par atat de saraci...

Eu am tot ce as putea cere si am asta intr-un singur om. In tine. Esti cea mai importanta parte din mine si singura ce stiu ca va ramane acolo indiferent cate se vor schimba. Esti ancora. Esti zmeu inaltat, esti nor si esti valuri. Esti zambet si esti lacrimi. Esti sticle de vin rosu. Esti fripturi gatite cum trebuie. Esti soare. Esti iarba. Esti miros de fan cosit. Esti cuvinte rostite si, mai ales, nerostite. Esti dor. Esti un dor constant si vindecator. Esti miros de dimineata curata. Esti iubire. Esti nesfarsita iubire. Si esti al meu. Si ramai al meu. Acolo, mereu.

La multi ani, cea mai buna parte din mine! La multi ani - omule minune! La multi ani - dragoste a vietii mele! La multi ani, fratele meu preaiubit!

Freedom

Fiecare dimineata e, de regula, un maraton. 10 min pe care le-ai dormit mai mult iti pot da peste cap toata ziua. Inafara de tabieturile care ne diferentiaza, cred ca diminetile tuturor sunt asemanatoare si ca le punem pe repeat 5 zile pe saptamana - trezit, cafea, imbracat, trafic, job. O rutina pe care ne-o asumam. Care ni s-a transformat in stil de viata.
Azi m-am trezit fara alarma chiar daca nu merg la job. M-au trezit primele raze si sensibilitatea ridicata ce o am la lumina. In mod normal m-as fi enervat. In schimb, mi-am baut cafeaua in gradina, pe iarba inca uda, intr-un ciripit zgomotos de pasarele. Erau 7 grade si un aer curat si racoros cum numai dimineata poti respira. Fara sa citesc mailuri, fara sa planific nimic, fara sa imi lipseasca ceva. Avand un singur sentiment in minte si, mai mult, in inima: de libertate.

Mi-a luat 30 de ani sa ajung aici. 30 de ani de cautari, de pierderi, de regasiri. De vise cand colorate, cand monocrome. De nopti cu luna plina sau doar cu stele. De mari albastre cu dorinte duse de valuri in larg, de scrisori ce nu s-au mai intors la tarm. De oameni pe care i-am inchis in mine. De oameni ce vor ramane mereu. De oameni ce au plecat pentru totdeauna. De oameni ce n-au fost niciodata.

I am no longer lost. I am free.

The people. The searching.

In putinele dati in care ies in pauza de la job imi place sa stau singura pe banca in Piata Unirii si sa ma uit la oameni, sa imi imaginez povestile lor, sa le studiez ticurile, felul in care isi fac poze, cum li se schimba mimica cand apare persoana pe care o asteapta. Aproape toata lumea asteapta pe cineva. Se fac cateva sute de poze. Si alte cateva sute de selfie-uri. Sunt mereu aceiasi cersetori, aceiasi oameni ai strazii, aceiasi vanzatori ambulanti, bisnitarii de la Diesel, Adrian care face rost de fise pentru parcare, doamna care vinde carti postale si are mereu cu ea o pisica, batranica ce vinde flori la colt pe Memo, turistii care cer indicatii, oamenii ce hranesc porumbei, o doamna bolnava ce sta pe iarba in fata bisericii si face matanii si cruci incontinuu.

Fiecare are o poveste.

Cu totii asteptam pe cineva. Pe fiecare ne asteapta cineva. Aici, acum, sau in alta parte. In alta piata. Sub alte raze de soare. Cautandu-ne sau doar stiind ca vom veni, la momentul potrivit.
Si vom veni. When the time comes.

Lumina din Lumina

Fears

Mi-e frica.
Mi-e frica de noapte. Imi place sa privesc stelele dar imi e frica de noapte.
Mi-e frica ca intr-o dimineata devreme imi va suna telefonul si-mi va da o veste pe care nu am curajul nici sa o gandesc despre mama.
Mi-e frica ca trece primavara fara sa simt in suflet cum innebunesc salcamii.
Mi-e frica ca toate melodiile imi vor aminti de un barbat ce mi-a dat drumul din causul palmei lui.
Mi-e frica ca nu sunt sora aia de care e mandru un frate mai mare.
Mi-e frica ca toate marile imi vor aduce cu valurile lor toate promisiunile ce nu s-au mai adeverit.
Mi-e frica ca, cu fiecare grimasa ce mi se transforma in rid vad cum imbatranesc.
Mi-e frica ca nu sunt suficient de buna cu oamenii din jurul meu.
Mi-e frica ca bucatile de zambet ce le-am pierdut vor ramane pierdute pentru totdeauna.
Mi-e frica ca vreau mereu mai mult din orice e in jurul meu iar oamenii ma condamna de multe ori pentru asta, ca si cum ar fi gresit sa vrei totul, sa dai totul.
Mi-e frica de ape, de uscat, de inaltimi.
Mi-e frica ca ingerii mei au imbatranit si poate nu-si mai amintesc de mine.
Mi-e frica ca as putea deveni un om pe care ploaia doar il uda.
Mi-e frica ca oricate as fi incercat pana acum, oricate voi mai incerca, nu voi stii niciodata daca Tata e mandru de mine.
Mi-e frica ca iert dar nu reusesc sa uit.
Mi-e frica ca vad cum se scurge nisipul in clepsidra si nu-l pot opri.
Mi-e frica ca nu o sa ma scape nimeni niciodata de toate fricile astea. Sau, mai mult, ca scapandu-ma de ele ma voi pierde pe mine.
Mi-e frica de moarte iar asta pentru ca mi-e frica ca nu am trait destul.

Mi-e frica de tot si de toate. Mai putin de un lucru: sa cred. Stiu din desenele cu Peter Pan ca daca crezi cu adevarat poti sa zbori. Si cred. Si zbor.

I do believe in magic.
And about that, I'm fearless.

Snooze

Luni
- 7 a.m- alarma de dimineata. Iau telefonul si ii dau snooze, vreau sa mai dorm putin.
- 7.05 - snooze
- 7.10 - snooze
- 7.30 - ma ridic din pat, daca mai aman nu ajung la timp la munca.
Le-as spune buna dimineata unor oameni dragi dar ma grabesc, am cana de cafea cu mine cand in dormitor sa ma imbrac, cand in baie/hol sa ma machiez, le voi spune in drum spre job. Citesc rapid niste mailuri pe telefon, ajung la munca intre timp, imi deschid laptop-ul, se actualizează un ecran intreg de mailuri, incepe sa ajunga lumea, in jurul meu e forfotă, miroase a cafea sau a Panemar, e deja târziu pentru mesaje de bună dimineața, o sa le scriu altceva mai târziu. Si aman.
Nu mănânc la pranz, mai fac câteva rapoarte. Se face ora 16, ma doare stomacul dar e tarziu deja, mănânc 2 biscuiti si aman pentru seara. Ma pierd in discutii, iar am stat prea mult, fug spre casa. Nu mai am energie sa ma vad cu nimeni, aman pe alta zi, sunt obosita, flamanda si e seara, e mai ok alta data. Am cateva mesaje la care nu am apucat sa raspund, o fac acum.
Ajung acasa. E liniste. Sunt doar eu. Imi spun ca le voi scrie noapte bună oamenilor carora voiam sa le scriu dimineata dar mai tarziu, nu e inca o ora potrivita.
Mi-e dor de mama si o sun. Dintre toti si toate pe ea nu o aman niciodata. Imi planific sa o scot in weekend in parc pe Alexandra. Ca ma vad la pranz macar o data pe luna cu fratele meu. Ca le adun pe fete si iesim intr-o seara. Ca merg iar la sala. Ca incep un proiect nou, doar al meu. Ca invat germana. In minte le am toate programate. Dar...le aman. E inca frig. Nu am timp. Tot acolo suntem daca mai trece o zi sau doua, pana la urma doar aman, nu anulez.
Primesc un mesaj in care ma invita cineva la un fel de intalnire. Raspund cu intarziere si refuz politicos, invocand ca e tarziu, ca-s obosita, ca dimineata am o sedinta devreme. Si aman. In realitate stiu ca va duce la anulare dar e ok. Amanatul a devenit "by default".
Citesc si mi se face somn. Stiu ca daca nu las totul atunci, mai târziu nu mai pot adormi. Închid cartea, veioza, netul de la telefon si mai apoi ochii. Imi trece un dor fulgerator prin inima de niste oameni plecati prea departe. Il alung, e noapte, imi e somn si nu ma ajuta, oricum, la nimic. Of...mesajele pe care le-am amanat de dimineata...le trimit maine.

Marti
-7 a.m - alarma
-7.05 - snooze
O iau de la capat.

Vineri
- 7 a.m - alarma
..........................................................................................

Zilele trec. Anotimpurile se succed. Aman. Am timp. Am prea multe de facut. Apoi n-am timp. Din primavara se face toamna.

Amanam sa spunem "te iubesc" sau "mi-e dor" fie pentru ca ne imaginam ca oricum acel cineva stie, fie pentru ca credem ca nu mai conteaza. Mai sunt zile. Vor mai fi ocazii.  Sau adoptam o alta pozitie: de ce sa o fac eu/ doar eu/ tot eu. Si amanam.
"Mai târziu" se transforma in "prea tarziu". O prietenie se transforma intr-un banal small talk. O dragoste se stinge sugrumata de prea mult dor. Zambetele se transforma in riduri. Si amanarile in rani deschise sau in cicatrice, dupa caz...

Nu, n-avem timp. Nimic din ce nu ai spus azi nu mai poate fi spus la fel alta data. Dragostea pe care azi ai tinut-o in tine s-a pierdut, nu se aduna... Anii care trec peste noi din prea multa amanare ne imbatranesc, nu ne fac mai valorosi, suntem oameni, nu vinuri. Telefonul pe care trebuia sa il dai azi maine ajunge prea tarziu. Omul ce trebuia sa te auda ca il iubesti, sau ca-ti lipseste, maine poate nu mai e. Poti trai pentru restul vietii cu constiinta tuturor cuvintelor inghitite? Mai gandeste-te o data, chiar poti?
"Suntem niste bieti muritori ce se cred zei."

Eu nu mai aman. Am inteles ca tot ce am e azi. E acum. Am o singura alarma dimineata, fara snooze. De azi, fara snooze.

Noapte bună!

Roz cu suflet

Azi avem la un click distanţă tot ce ne dorim. Nu mai stă nimeni să repare, să cârpească, să lege, să dezlege. Atelierele cu bătrânei pantofari s-au cam închis, nu ne mai ataşăm de lucruri, luăm altele de noi, e mai simplu aşa. Săptămâna trecută, făcând curățenie în grădină am dat peste cizmele mele roz de cauciuc, uitate acolo din vară. Le-am pus în grămada cu crengi, frunze şi chestii de aruncat. Apoi le-am luat, m-am uitat la ele şi mi-am dat seama că nu pot face asta, că nu pot renunța. Că eu nu mă "scap" de lucruri înainte să le dau şanse. Una, două, zece, toate. Înainte să încerc tot ce se poate. Aşa că am luat pământ şi am plantat flori în ele. Mă voi uita de acum la cizmele cu care am fost încălţată pe şantierul ce mi-a devenit casă, cu care am tuns prima oară gazonul, cu care am fost de atâtea ori fericită, cum cresc in ele, in fiecare an, flori. Cum izvorăște, din roz si din cauciuc, primăvara.

Nu îmi e frică de schimbări. Uneori merg spre ele, alteori doar le aştept, dar nu mă sperie ce ar putea aduce. Îmi place însă să nu renunț la ceva ce m-a făcut fericită. La ceva ce are o poveste. La ceva care dintr-o singură privire mă duce cu gândul la cald, la frumos, la dragoste. Chiar dacă ceva-ul ăsta e o simplă pereche de cizme de cauciuc.

Se spune că relaţiile de azi nu mai ţin la fel de mult pentru că nimeni nu îşi mai dă interesul să le repare. Pe undeva cred că e aşa. Că ne e mai simplu să luăm totul de-a gata. Investim tot mai mulţi bani, tot mai puţin suflet. Azi avem totul dar ne-am pierdut pe noi.

Azi nu mă mai tem decât de salcâmii ce vor înnebuni de atâta primăvară.

Statistici

Azi am citit tot felul de curiozitati/statistici.Am aflat ca exista un site care iti arata in timp real niste cifre de pe glob care se schimba in fiecare secunda. Am gasit statistici despre nasteri, decese, boli. Despre cat cheltuie guvernele lumii pentru educatie, despre cate emailuri se trimit intr-o zi, despre cate postari sunt pe bloguri. Despre cum visam, in medie, 1460 de vise pe an. Despre cum 6000 de fulgere lovesc pamantul in fiecare minut. Despre cum auzul, cand un om moare, este ultimul simt perceput. Despre cum anual se sinucid aproape 1 milion de oameni. Despre cum 1 din 4 oameni va suferi in timpul vietii de depresie.
Despre tot ce m-ar putea interesa si tot ce nu.

Ce nu am gasit nicaieri e cate inimi se frang intr-o zi. In cate bucati se imprastie o inima franta. Care e probabilitatea sa fie lipita, carpita, resuscitata? Care sunt sansele sa bata din nou? De cate ori poate sa creada ca e ultima bataie? Cate inimi inceteaza sa bata ziua si cate noaptea? Exista anotimpuri in care mor? Sau in care invie? Exista inimi care se intalnesc? Sau doar care se pierd?