Vine o dimineata cand te trezesti in zori si asculti ce e in jurul tau. E liniste. Atat. Nu se aud decat bataile inimii tale. E prima zi in care nu trebuie sa fii altcineva decat tu. Azi ai voie sa nu te mai ingrijorezi pentru nimic, sa nu verifici scadentele facturilor si nici soldul de pe card. Azi poti sa plangi daca asa simti, poti sa lasi garda jos, poti sa nu fii puternica. Azi poti sa iti spui: si maine e o zi.
Nu aduna frustrari. Nu lasa pe nimeni sa te convinga ca nu poti, ca esti prea mica, ca lumea e prea mare pentru visele tale, ca nu esti pregatita ( niciodata nu vei fi). Nu te mai plange ca nu se schimba nimic in viata ta cand tu nu faci ceva in privinta asta. Nu exista salvatori, nu astepta sa reprezinti prioritatea cuiva, vei strange doar dezamagiri. Nu merge in fiecare zi la acelasi job daca nu te mai implineste, demisia nu e definitia esecului. Nu ai nevoie mereu de backup, de o parasuta care sa iti asigure coborarea. Nu lasa timpul sa treaca si sa ajungi la 70 de ani sa iti dai seama ca ai trait o viata de compromisuri si neîmpliniri.
Pleacă! Din tot ce iti ia din suflet, in loc sa iti aduca! Oamenii care te iubesc, vor ramane. Oamenii care te iubesc, mereu vor gasi o cale spre tine.
Azi poate esti a nimanui dar iti apartii tie.
Azi iti desfaci deget dupa deget pentru ca iti asumi riscul de a cădea în gol in speranta ca doar asa înveti sa zbori...
Nasaudul meu e un loc mic-mic. Era o vreme in care ii stiam pe dinafara toate stradutele si cotloanele si, in ciuda faptului ca iubeam fiecare bucatica din el, abia asteptam sa-mi iau zborul. Cand locuiesti intr-un oras pe care il strabati pe jos intr-o ora, ti-e greu sa iti imaginezi ce se afla cu adevarat dincolo de portile lui. Visele mele n-au stiut niciodata sa fie mici sau mari pentru ca mi-a fost imposibil sa definesc marimea lor neavand cu ce sa le compar. Asa ca m-am trezit, de-a lungul timpului, in fata unor usi pe care nu am stiut cum sa le vad, la care nu am stiut daca sa bat insistent sau pe furis, care daca s-au inchis ori deschis, n-am stiut premedita cat de tare ma vor schimba in momentul in care le trec pragul. Azi, daca stau sa-mi analizez viata, imi dau seama ca totul se rezuma la usi, la usile mele (poate de aceea am si denumit blogul usile mele intamplatoare). Acum stiu ca am staruit prea mult in fata unora si ca am trecut cu prea multa nepasare pe langa altele. Acum stiu. Acum stiu cum ar fi daca as lua-o de la capat. Dar e tarziu, prea tarziu.
Se spune ca singurul lucru definitiv in lumea asta e moartea, ca, in rest, totul se poate schimba. Se spune ca oamenii, cu cat crezi mai tare in ei, cu atat te vor dezamagi mai profund. Treptat, am invatat ca in momentele in care ai nevoie de o ancora si te astepti ca cineva sa iti trimita o barca sa te aduca la tarm, se intampla sa ti se arunce doar un colac de salvare. Sa te lase sa te descurci singur. Si te descurci, nu ai ce face, trebuie sa lupti pentru tine si pentru viata ta. Apoi iti promiti ca viata ta nu va mai depinde niciodata de cineva, ca nu vei mai fi in bataia vantului, ca nu vei mai atarna de un fir, ca nu, ca nu. Iti inghiti lacrimile iar gustul lor sarat iti aminteste de mare, nu de tot ce ai pierdut. Te ridici si mergi mai departe, stii ca renuntatul nu e o optiune.
Azi poate ca iti e capul in tarana, poate ca simti intre dinti doar gustul prafului, poate ca ochii tai vad totul in ceata de teama unor inaltimi ce ar putea fi ametitoare.
Azi poate ii vezi, pentru prima data in viata, pe oameni cum sunt ei defapt, fara masti, fara manusi, fara zambetul fals ce ti-l afiseaza mereu. Si pentru ca-i vezi asa alegi sa pleci.
Azi poate nu ti-e foarte clar cine esti dar stii sigur cine nu vrei sa fii.
Ai pierdut multe lupte pana acum. Lupte mai mici sau mari. Ai avut multe infrangeri. Si aproape in toate ai pierdut ceva ce nu vei putea recastiga niciodata: suflet. Sa nu uiti insa un lucru, ai pierdut multe lupte dar nu ai fost niciodata facuta knockout!
Poate ca oamenii cei mai dragi te vor dezamagi. Poate ca oricat te-ai tine de strans de capatul tau de sfoara, in capatul tau de punte, ei iti vor desprinde deget dupa deget si te vor lasa sa cazi in neant, privindu-te. Cazi, fa-te praf. Lasa-i in urma, satisfacuti ca te-au infrant. Apoi ridica-te.
Poate ca viata ta se termina azi. Dar daca e asa, e pentru ca maine sa inceapa o alta.
Poate ca nu toate usile se inchid/ deschid cu un scop. Dar nu pot fi toate intamplatoare. Crede in tine, nimeni n-o poate face in locul tau.
Mi-e imposibil sa gasesc alta piesa decat asta: Lullaby
Unii spun ca lumea e a celor care se trezesc devreme. Poate pentru ca nu sunt matinala, eu cred ca e a celor care se trezesc fericiti, indiferent de sursa fericirii lor.
Unii spun ca pentru a reusi in viata trebuie sa ai scopuri clare, sa nu te abati de la rigori, sa ai deadline-uri pe care, daca nu le poti respecta, sa le abandonezi, sa schimbi macazul. Eu cred ca trebuie sa ai un "crez" peste care sa nu treci, cateva principii solide, un om sau un loc care sa iti aminteasca cine esti in caz ca te pierzi, momente de abandonare si apoi, de regasire.
Unii spun ca deciziile importante trebuie sa fie luate cu calm, la rece, gandite, disecate. Eu cred ca trebuie sa existe un fel de balanta intre minte si inima si ca uneori, decat sa stai sa analizezi la infinit o situatie si sa te retina teama de esec, mai bine sa risti (si sa pierzi) decat sa te intrebi pentru tot restul vietii cum ar fi fost daca.
Unii spun ca dragostea adevarata exista doar in carti, in filme, in sms-uri. Ca tine 3 ani, ca trece prin stomac, ca nu exista pauze, plecari, reveniri. Ca lucrurile trebuie sa se intample in ordinea in care vin, ca 1+1 fac intotdeauna 2, ca daca iti apartine trupeste, sufletul ii poate zbura in oricate zari, ca un copil strica romantismul, ca banii nu aduc fericirea dar ca o cumpara, ca decat sa fii singur mai bine sa fii intr-o relatie, orice relatie.
Eu cred ca pana nu esti pus intr-o situatie, cel mai bine e sa nu te pronunti asupra a ceea ce ai face/nu ai face. Cred ca orgoliul, mandria, diferentele de orice fel, temerile ca nu o sa mearga, ca o sa doara, ca o sa se termine, nu au ce cauta intr-o iubire. Sunt de acord cu Dickens care zicea ca ne confectionam singuri lanturile care ne subjuga si cu Schweitzer care credea ca tragedia vietii consta in ceea ce moare intr-un om in timp ce traieste. Mai cred ca trebuie sa luptam cu toate armele pe care le avem pentru a fi impacati cu noi si ca in calea dragostei, daca ea e adevarata, nu poate sta nimic, nici macar noi insine, ca timpul si spatiul au o alta dimensiune, ca doi oameni, daca sunt meniti sa fie impreuna, mereu vor gasi o cale. Ca nu exista nu pot, doar nu vreau. Ca cel mai bun lucru pe care un tata il poate face pentru copilul lui e sa ii iubeasca mama. Ca 1 plus 1 fac un infinit. Ca nu trebuie sa fug de demonii tai si ca nu trebuie sa fugi de demonii mei, ca demonii nostri doar impreuna pot trai.
Am crezut mereu in semne. M-am agatat de ele de cate ori am simtit ca ma scufund, de cate ori nu am stiut in ce parte sa o iau, de cate ori pamantul pe care ma aflam s-a transformat in nisipuri miscatoare. Am crezut ca trebuie sa imi ascult inima indiferent de cat de tare strigau toate celelalte voci sa nu o fac. Am crezut ca "follow your heart" e mai mult decat o chestie ce suna bine in engleza. Am crezut multe. Am crezut ca oamenii ce iti promit ca nu pleaca, chiar o fac, ca cei care te iubesc isi vor face un scop in sine din a iti demonstra asta, ca povestile adevarate nu exista doar in carti si-n filme. Am crezut toate astea pentru ca toate au fost reale. Atat de reale. Insa acum, cand nu mai sunt, imi par c-au fost himere, ca mintea mea le-a plasmuit, ca pasii mei le-ar fi urmat, ca ochii mei ar fi stralucit in noapte, ca inima mea le-ar fi simtit. Nu... n-au fost reale. N-au fost. Realitatea e aici. Si acum. Si e, in fond, tot ce conteaza.
In timp s-a dovedit ca nu erau toate "semne", ca unele dintre ele erau simple coincidente. Ca unele erau piedici sau teste. Ca altele erau... pur si simplu.
La cumpana dintre ani m-am detasat de toti oamenii din jurul meu si am incercat sa imi imaginez ce se afla in sufletul fiecaruia. Cati dintre noi eram unde chiar ne doream sa fim? Cati am fost sarutati de sufletul pereche? Cati am fost am sarutati de niste buze pe care nu le mai iubim de mult si cati de unele care stim ca nu ne saruta doar pe noi? Cati ne-am dat check in pe Facebook doar sa "se vada" ca ne e bine? Cati am dat refresh la telefon asteptand un semn ce nu mai venea? Cati am adormit stiind ca ne iubeste dar ca nu vrea sa lupte si cati stiind ca iubim dar ne e frica de "inimi frante"? Cati ne-am promis ca "de Maine" vom incepe si cati ca ne vom opri? Cati ne-am pus o dorinta si cati nu ne-am pus nici una pentru ca nu mai avem puterea sa credem?
Eu nu mi-am pus. Am simtit ca pentru a-mi putea pune una trebuia sa ma iau dupa semne, sa cred iar in ele. Iar semnele aratau ceva ce in realitate nu mai exista. Pentru ca, repet: realitatea e aici. Si acum. Si e, in fond, tot ce conteaza.
Vreau sa va multumesc ca ma cititi. Ca ma iubiti, ca ma urati, ca va sunt indiferenta. Ca sunteti. Ca datorita voua, sunt. Voua, tuturor oamenilor din mica mea lume mare.
Vreau, deasemenea, sa va urez cele mai simple lucruri din lume. Sa fiti sanatosi si sa nu simtiti niciodata cat de importanta e sanatatea cand nu o aveti, voi, sau cei dragi voua. Sa nu va simtiti niciodata singuri cand sunteti inconjurati de oameni doar de frica singuratatii in sine, singuratatea in doi e mult mai dureroasa decat singuratatea in unul. Sa va puteti uita oricand in oglinda si sa va vedeti pe voi de fiecare data, nu o alta masca. Sa fiti mandri de voi seara, cand puneti capul pe perna, ca ati facut tot ce se putea face. Sa multumiti, sa fiti recunoscatori, sa va iertati pe voi si pe altii. Sa va amintiti ca toate lucrurile au rezolvare. Sa nu lasati pe nimeni sa va fure visele si sa le faca sa para imposibile numai pentru ca nu vrea sa va ajute sa le indepliniti. Si, orice ar fi, sa nu renuntati! Sa nu renuntati! Sa nu renuntati!
Sa iubiti si sa fiti iubiti!
Nu vreau sa fac bilantul anului ce se sfarseste azi. Imi stiu si, mai mult, imi asum toate pierderile, toate caderile in gol pe care mi le-a adus anul acesta ce nu a fost deloc unul usor. Am scris si am sters de prea multe ori. Am simtit si mi-am reprimat pana nu a mai ramas nimic. Am ras si am plans pana la epuizare. Am plecat si m-am intors. Am iubit si am urat pana s-a facut cenusa. Am stiut si nu am stiut pana nu a mai contat. Si, in definiv, am invatat din toate ceva. Am invatat sa nu mai caut raspunsuri. Am invatat sa pierd. Sa ma doara si sa nu stie nimeni, sa ma bucur de cele mai simple lucruri, sa imi vindec singura ranile, fara pansamente. Sa nu ma folosesc de oameni si sa nu ma mai las folosita. Am invatat ca lucrurile ce dor nu devin mai usoare dar ca, in timp, poti deveni mai bun in a trece prin ele. Am invatat ca singuratatea nu te omoara daca nu o lasi.
Mi-a placut mereu curcubeul de dupa ploaie. Vad, in toate culorile lui, ca sfarsitul nu poate fi aici, ca ceva bun trebuie sa urmeze. Cred, aproape prosteste, in "the best is yet to come" si ma agat de liane ce poate la altii in mod normal s-ar rupe dar ce pe mine ma salveaza.
In urma cu 3 ani in 31 decembrie seara, cel mai important barbat din viata mea m-a intrebat daca astept un an mai bun. Intr-un mod extrem de asemanator eram in acelasi punct ca si azi. I-am raspuns ca nu, dar ca sunt pregatita pentru orice va veni. Absolut intamplator, cred, a venit 2012.
2012 a fost cel mai fericit an din viata mea, de pana acum.
Azi mi-am dat seama cat de aproape e Crăciunul si m-am panicat tare de tot. Cum a trecut un an? Cand a trecut? Ce am facut in tot timpul ăsta?
Sarbatorile vin alarmant de repede. Mai mergem o saptamana la birou, continuam sa facem toate nimicurile pe care le facem zi de zi si care, ne place sa credem, ne apropie de "implinire" si ne trezim ca a venit peste noi. Ca mai aveam atatea de facut. Atatea de spus. Atatea de iertat.
Vreau sa ma opresc din alergatura asta spre nicaieri. Vreau sa ii imbratisez pe oamenii dragi mie si sa le multumesc pentru inca un an in care le-am simtit dragostea. Vreau sa ii iert pe cei ce mi-au luat bucati din suflet si au plecat in lume cu ele. Si vreau sa ma gandesc cu drag la cei ce acum se afla intre stele.
Vreau sa simt. Sa simt zapada ce va veni, sa simt colindele ce se vor canta si magia bradului meu perfect. Vreau sa nu privesc in urma cu regrete pentru ca ele nu mai ajuta la nimic. Vreau sa nu ma mai gandesc la visele ce nu mi s-au implinit ci la cele care ma asteapta. Atat vreau. Atat.
Am stiut mereu ca, indiferent de situatie, voi gasi resurse sa supravietuiesc. Ca voi fi singurul salvator de care am, in realitate, nevoie, Si asa a fost. M-am ridicat de cate ori am cazut si am invatat, in ani (multi ani), ca doar privirea atintita in sus imi poate fi de folos. Dar nu despre mine e vorba acum. Nimic din ce sunt azi nu as fi fost fara "o mana " de oameni ce-au fost mereu, necontenit, in dreapta mea. Ce m-au invatat sa caut, sa iert, sa lupt, sa cer, sa nu renunt. Ce m-au ridicat, m-au impins de la spate, m-au tras dupa ei spre lumina. Ce a facut lumina acolo unde nu era. Ce au crezut in mine mai mult decat am facut-o eu.
Vorbeam in urma cu ceva vreme cu un om drag despre prieteni si prietenii si mi-a spus: as da multii mei prieteni pe mana de oameni ce te inconjoara. Cercul meu s-a restrans mult in ultima vreme. Pentru mine nu a contat niciodata cantitatea ci calitatea oamenilor cu care am ales sa impart bucati din mine. Inafara de cateva prietene pe care le am, practic, de-o viata, mai sunt cateva persoane care mi s-au strecurat pe sub piele atat de tare incat timpul sau distanta au devenit detalii. Am reinvatat sa cred in prietenii si in oamenii ce te ajuta fara niciun interes, in maini ce ti se intind si nu te lasa sa te ineci, in ochi in care sa privesti cand simti ca nu mai poti. Am invatat ca poti cladi in cateva luni poduri mai sigure decat cele la care lucrezi de ani.
Si, pentru ca am mereu nevoie de confirmari, imi place sa le dau si eu la randul meu. Imi place sa imi arat recunostinta si imi place sa multumesc. Drept urmare, va multumesc, oameni-prieteni! Fara voi cerul ar ramane intangibil...
Dor iti e atunci cand fiecare strop de ploaie iti merge pana in suflet. Cand te doare fericirea altora. Cand zilele sunt lungi iar noptile sunt reci. Cand mancarea nu mai are gust si apa nu mai tine de sete. Cand florile nu mai miros. Cand mana ta nu-si mai gaseste locul. Cand inima iti bate greoi. Cand toate anotimpurile par la fel. Cand oamenii te obosesc pentru ca ii compari la nesfarsit. Cand vrei dar nu poti. Cand poti dar nu vrei.
Dor e atunci cand vocea-i nu mai rasuna decat in mintea ta si totusi, doar asta auzi. Cand ninge pentru prima oara si vrei sa ii spui. Cand iti suna telefonul si zambesti inainte sa raspunzi. Cand stii ca fiecare ora in care nu sunteti impreuna e una pierduta. Cand nu vrei sa te trezesti pentru ca esti in brate straine ce nu-ti spun nimic. Cand alte buze ce te saruta nu au nici un gust. Cand ochii, obositi de atata cautare, se-nchid pentru totdeauna.
Dor e atunci cand numeri secundele pana ma strangi in brate. Atunci e dor. Atunci.
Te urasc
pentru fiecare zi de vara in care, in loc sa imi pui soarele-n par si sa ma arunci in mare, te-ai regasit in ochi straini;
pentru fiecare noapte in care nu am numarat impreuna stelele;
pentru toate promisiunile ce au ramas scrise, cu litere ingrosate, inchise-ntr-un sertar;
pentru toata dragostea ce ma sufoca;
pentru toate locurile in care ai fost fara mine;
pentru toate locurile in care am fost fara tine;
pentru toate crezurile ce le aveam si azi nu mai reprezinta nimic;
pentru toti oamenii in care te-am cautat si nu te-am gasit;
pentru toti oamenii in care m-ai cautat si nu m-ai gasit;
pentru ca te-ai desprins de mana mea.
Au trecut ani buni de cand te-am vazut ultima oara. Nu-mi aminteam decat forma mainilor tale. Si vocea ta. Si noptile tarzii in care ma adormeai cu promisiuni care nu s-au mai transformat niciodata in fapte. Am incetat sa ma mai uit spre usa si sa inteleg ca s-a inchis cu un scop. Am invatat sa nu mai alerg dupa himere si ca Strada Fericirii e doar o strada mica, la marginea orasului ce nu a stiut sa ne gazduiasca iubirea, intr-o toamna tarzie si calda.
Mi-am imaginat intr-o mie de feluri revederea noastra. Am repetat in minte fiecare lucru ce stiam ca ti-l voi spune, ce credeam ca mi-l vei cere. Stiam ca orice argumente vei avea nu le voi lasa sa ma intoarca. Stiam. Stiam. Stiam.
Anii au trecut. Am cunoscut alti oameni, am auzit alte promisiuni, am mers pe alte cai.
Apoi a venit o zi in care ai aparut. Din neant. Si am uitat tot. De tine, de mine, de noi. De tot ce stiam ca nu te voi lasa sa spui, sa-mi ceri, sa-mi faci. Mi-ai luat mana-n mana ta si mi-ai spus ca ti-am lipsit.
Imi era inghetata. Si mana. Si inima. Si tot. Cum naiba sa te blocheze un om dupa o viata? C-o mana, atat. Cum sa uiti cine esti? Cum?
N-am facut niciodata parte din oamenii obisnuiti. Nu a fost asa neaparat pentru ca nu am vrut ci, mai degraba, pentru ca nu am putut. Am fost mereu "altfel". M-am trezit de atatea ori impotriva lumii incat am pierdut sirul incercarilor de a deveni "ca ceilalti' doar pentru ca asa parea mai simplu. Poate nu am vrut mereu sa imi cer iertare dar am stiut intotdeauna sa arat ca "sunt aici". Poate nu am reactionat mereu pe masura asteptarilor oamenilor de langa mine, dar am fost intotdeauna "eu". Am foarte bine delimitate in minte granitele peste care nu trec iar putinele compromisuri pe care le-am facut au fost intotdeauna in numele iubirii, nicicand pentru ceva material. Ma hranesc din seva lucrurilor pe care cardul meu nu le poate cumpara si mor dupa mesajele simple de noapte buna venite din senin, de la oameni dragi. Am scris la un moment dat aici despre lucrurile ce ma definesc si prima oara cand am primit ceva "pentru ca am citit pe blog ca iti place" mi-a dat un sentiment de nedescris.
Universul in care se desfasoara viata mea e unul mic. Dar imi e suficient. Acum stiu cine sunt oamenii de langa mine. Am invatat sa ii accept si, in egala masura, sa ii las sa plece. Cred ca cea mai mare dezamagire pe care ti-o poate provoca un om nu poate fi definita in ceva/de ceva. Cred ca dezamagirea in sine e mai grava decat ce face/nu face. Ne place sa credem ca omul langa care ne punem seara capul pe perna, nu poate trai fara noi, ca o promisiune, o data facuta, inseamna ca se va si implini. Uneori e asa. Alteori nu. Vreau sa cred, in ciuda tuturor esecurilor de pana acum, ca dragostea adevarata exista, ca avem singuri puterea sa ne vindecam toate ranile, ca semnele ramase ne intaresc, ca pasarea Phoenix e mai mult decat un simplu mit. Ca, daca stim cine suntem, daca ne stim visele si dorintele, ne suntem datori sa le indeplinim.
La un moment dat i-am rugat pe oamenii de langa mine sa ma descrie intr-un singur cuvant. Unul dintre raspunsurile care mi-au placut cel mai mult a fost "aproape". Mi-ar placea tare mult sa aud si altele asa ca astept sa imi spuneti. Describe me in one word! I dare u!
M-am indragostit o singura data de un loc, de plaja mea din Corfu, de plaja iubirii. L-as decreta oricand cel mai minunat loc din lume. Poate pentru ca a fost primul paradis atins, poate pentru ca eram "noi", poate pentru ca...
Zilele trecute am calcat pe "pamant" venetian. Inca de la primul pas mi s-a taiat rasuflarea. Intre ape, cladiri vechi cu geamuri mici si rufe intinse pe sfoara, poduri inguste, vaporase si vestitele lor gondole, masti si mii de oameni, au ramas acolo si bucati din mine. Bucati de suflet.
Stiu sigur ca pasii mei se vor mai indrepta macar o data spre Venetia. Sa-mi iau inapoi bucatile lipsa.
Si eu te iubesc, baby, si eu. Nici mult, nici putin. Te iubesc cat sa-ti tina iarna de cald. Cat sa-ti fie ceaiul fierbinte cu lamaie. Cat sa-ti fie calda partea de pat in noptile reci. Cat sa-mi stea mana in mana ta si sa nu ii dai drumul. Cat sa alergi de la capatul pamantului ca sa ma privesti in ochi. Cat sa-mi recunosti parfumul in multime. Cat sa ma cauti in toate femeile din lume si sa nu ma gasesti.
Si eu te iubesc, baby, si eu. Nici mult, nici putin. Cat sa nu pleci niciodata.
